Poezie

Septembrie, tu…


alergam pe miriști în sus
cu tălpile goale tot o rană
nu te uita îți zic
deja nu mai știu cum se pășește
sau drumul cum mă poartă dus
nu știu de ce
din mine nu mai răsar fântâni
nici lacrimi nici țipăt nimic
doar tăceri durute o liniște multicoloră
priviri în urmă peste umăr
priviri

cum strălucesc doi crini
de cumpărat la patul meu
cobor a oboseală în albul lor
în vrie și multă uluială
în mine am adormit copil
naiv cu ţâţă-n gură
ținând în brațe o lampă cu fitil
și-o bomboană cu fistic

spațiul trosnește lung în zori
a plictiseală
gândurile se tot strâng ca într-o catedrală
structura mea de aripă ciudat desen
și trec prin somn suav ca o himeră
e bine așa îmi zici
zborul de zi ne-a rătăcit buimaci
printre vechile schele
– n-am reușit să mă găsesc nici până azi
mai mult ca sigur că nici mâine

vibrează lent sângele meu a lene
voluptate și a nefire


 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.