Singurătăți sculptate în lemn de salcâm

 Flavia Adam

Oricât de activi am fi în viața de zi cu zi, există, în fiecare dintre noi, nevoia aceea stringentă de liniște, de echilibru, de prăbușire voluntară și lentă în noi înșine, astfel încât, la finalul imploziei, să ne putem reaminti ce ne definește și ne caracterizează cu adevărat, de unde am pornit, unde ne aflăm și încotro ne îndreptăm, dar și care ar fi cele mai adecvate metode și mijloace pe care le putem utiliza pentru a ne ridica dintre ruine. Cred că viața plină de restricții pe care am trăit-o cu toții în ultima perioadă, a însemnat limitare socială și fizică, dar, pe de altă parte, o excelentă oportunitate de a ne îngădui parcurgerea în tihnă a unor segmente temporale în cadrul cărora să ne permitem bucuria neîngrădită a unor trasee unice de echilibristică interioară, de scanare a orizontului emoțional, în scopul redescoperirii farului motivațional.

Pentru majoritatea autorilor, acest timp al limitărilor a fost un timp al fertilității creative, al expansiunii, al înfloririi. Din punctul meu de vedere, unul dintre cele mai interesante volume publicate la Editura Neuma, la începutul acestui an, este volumul lui Petre Ioan Crețu, Banshee sau Revolta piciorului de lemn, un conglomerat liric autentic, surprinzător prin prospețime și vitalitate, prin libertatea de interpretare lăsată cititorului, prin intensitatea și naturalețea expunerii, prin delicatețea emoției transmise, prin originalitate și un farmec aparte, dincolo de care orice detalii sunt de prisos.

Povestea volumului este una confesivă, construită la persoana I, în jurul unui nucleu tematic dramatic și tulburător, episodul pierderii piciorului drept, la jocul de zaruri, prin trecerea cu tractorul peste acesta, eveniment urmat de o lună de spitalizare, de reîntoarcerea acasă și de încercarea de a reconstitui întregul, folosind un substitut cioplit în lemn de salcâm. Neîmpăcarea cu gândul invalidității și refuzul de a accepta pierderea suferită, generează realități înșelătoare: și el piciorul cum spuneam acum îmi ascultă gândurile pe furiș. Pierderea membrului nu semnifică doar o fragmentare a identității corporale, ci și una a identității psihice, trauma emoțională somatizându- se și influențând negativ statutul de artizan al celui vătămat: până și mâinile au refuzat să mă mai doară stăteam toată ziua pe prispă și ciopleam în lemn de salcâm piciorul meu nou din când în când mai reușesc să-mi trec palmele peste privirea ta dar nu am mai simțit nimic ah, mâinile mele nesimțitoare cum se lasă seara încep să se destrame și tot ce au cioplit se transformă în scrum (Argument sau singurătatea piciorului de lemn cu frunzele albastre).

Suprimarea durerii ascultând Whiskey Lullaby, alternarea perioadelor de transă și halucinații, cu scurtele secvențe de luciditate, senzația de cădere în gol, de haos, de abandon, tendința de renunțare la luptă, lipsa oricărui sprijin – și aerul de sub mine nu opunea nicio rezistență și nu aveam de ce să mă prind– sunt amplificate de introducerea în firul epic a unui personaj feminin, căruia autorul i se confesează și i se adresează în mod direct și intim: nu-i așa că îți vine să-mi plângi de milă să-ți lovești capul de întuneric, (…) de câte ori îți dădeau lacrimile sau ningea drumul se făcea fluviu și vâltoarea lui te arunca la picioarele mele, (…) și uite cum s-a făcut moarte fără tine dragostea mea, (…) tu femeia de sânge eu bărbatul de foc tu jumătatea mea eu doar umbra ta părăsită peste care treceau călcâiele tale ca niște șenile de tancuri (Banshee*, piciorul de lemn și fereastra).

Predestinat unui viitor special, ocrotit de Maica Domnului, încă din pântec, supraviețuind tentativei de avort a mamei sale și pierderii membrului drept, personajul este unul învingător. Între ficțiune și realitate, durerea trasează o linie aproape invizibilă, făcând dificilă stabilirea cu exactitate a scenei desfășurării narative. Visul devine tărâmul unde totul este posibil și palpabil, unde trauma poate fi învăluită în amintiri sau în fantasmele terifiante ale coșmarului: visul meu era un animal rău care mă trăgea cu putere în el (Moartea înșelată și piciorul de lemn care tot tresaltă), tot timpul mi-a fost frică să nu mă prăbușesc din vis și să mă zdrobesc de dușumea la picioarele patului.

Totodată, există oscilații ale coordonatelor temporale, salturi din prezent în trecut și invers, acrobații lirice înrămând imagini cu nuanțe suprarealiste: mi s-au săpat șanțuri adânci de oboseală pe frunte în ele am pus țărână și am plantat pomi fructiferi, (…) oricât aș fi săpat în picior, dimineața nu se mai cunoștea nimic odată chiar a înmugurit lemnul și a înflorit floarea (Fusul divin sau raclaj nereușit).

Flash-uri din trecut străbat prezentul asemenea unor câmpuri de strălucire, proiecția iubitei se estompează sau se amplifică, în funcție de modalitatea în care autorul alege, parcă dintr-o tendință premeditată de autoflagerare, să își construiască, folosindu-se de artificii arhitecturale unice, suferința: privirea ta căpruie/ piaptănă fumul (Uite cum mă pierd de nu mă mai știu), te vei arunca în furtună ca sub roțile unui tren (Cumpăna), tresar violent îți cuprind picioarele apoi le sărut degetele unul câte unul și picioarele ți se fac aripi și fâlfâie în cer (Nonsens, deșertăciune și momentul meu de tresărire).

Dacă în prima parte a volumului, trauma pierderii piciorului reprezintă motivul central, motivul sufletului pereche ocupând planul îndepărtat, ultima parte a volumului este mai mult o confesiune nostalgică a dragostei purtate iubitei: eram cotropit/ fără speranță de pielea ta. Gândul morții nu mai este unul al spaimei și tulburării, ci, mai degrabă, al resemnării: tot mai des/ și parcă tot mai de aproape/ se aude foșnetul prunilor din cer/ (…) trenul de noapte vine spre mine/ ca o nălucă și nu mă mai feresc (Înserare).

Poet al libertății creatoare depline, ajuns la o maturitate artistică vibrantă, care îi permite dilatarea tiparelor în orice direcție, pe suprafețe cu texturi diferite, Petre Ioan Crețu își scrie poezia așa cum razele lunii desenează singurătăți pe luciul apei, în miez de noapte: în tonuri și nuanțe calde, din unghiuri adecvate, mereu altfel, surprinzător și intens, uneori ca o ploaie deasă, măruntă, de toamnă, alteori, ropot în mijlocul furtunii iscate din senin, vara.