No man's land,  Poezie

Stop cadru sau ultima licărire

din camera mea
toate zilele se văd cenușii
și de fiecare dată când am curajul
să pășesc afară
lumina mă izbește năucitor
în frunte
și toată lumea se învârte cu mine
într-o teribilă buimăceală
deși cerul încă e albastru
norii sunt și ei sus și tot albaștri
iar pământul e ca pământul pământ

mai tot timpul în satul meu
oamenii sunt ocupați
cu nemișcarea
stau chirciți în spatele umbrei
și de plictiseală sau foame
își își taie hălci mari din curcubeu
și strălucesc în noapte intermitent
ținând fiecare
câte un scarabeu în palme

tot mai des îmi amanetez
de sub pleoape cerul
de sub unghii pământul
de sub tâmplă nemurirea
apoi îmi smulg femeia din suflet
și mă arunc în singurătate
cu sufletul înainte
nu-i vina mea îmi spun
îmi aprind o țigare
și mă ascund înapoi
în urma din perete

din carnea mea zilele se scurg
ca într-o ceremonie funerară
cu amintiri și umbre
vântul se învârtoșează nebun
la răscruce
pe câmp trec batalioane de cuci
și cai înnebuniți de sete

trenul de noapte vine spre mine
ca o nălucă
adio spun lumii îți spun și ție
iubirea mea târzie

5 comentarii

  • Andriana Todica

    Versuri profunde,frumos conturate interiorul tainic al poetului…Cerul e albastru…e seninătatea ce înfrumusețează poemul…e iubirea ce se lasă așteptată…in final…Consideratie

  • adrianaserb@gmail.com

    Minunat, că de obicei! Felicitări!

    ,,din carnea mea zilele se scurg
    ca într-o ceremonie cu umbre
    vântul se învârtoșează nebun
    la răscruce
    pe câmp trec batalioane de cuci
    și cai înnebuniți de sete

    trenul de noapte vine spre mine
    ca o nălucă și de data asta nu mă mai feresc”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Scroll Up Scroll Up