Străinul

pe când eram copil
într-o noapte
un străin ne-a bătut în poartă
era toamnă abia împlinisem patru ani
ai mei i-au dat să mănânce ceva
pâine cu brânză și o ceapă
apoi l-au culcat cu mine în pat
în camera mea mică
și cu tavanul foarte jos
nu aveam lampă
era o candelă e aprinsă mereu
privită de afară ți se părea că
fereastra era în flăcări
și umbre lungi dănțuiau de zor
și bântuiau dudul din fața casei
lângă fântână la geam
parcă a spaimă
câinele a început să urle
sfâșietor la lună
cum nu a mai urlat vreodată
toată noaptea nu am dormit
îi priveam somnul străinului
cum zgâlţâia patul și casa
mă înfricoșa

când s-a făcut dimineață
străinul i-a luat lui tata căruța
caii și pe mine sub braț
de atunci nu mai știu nimic
despre ai mei
dar nici despre mine
ochii mi-au ars în plâns
până am orbit

anii s-au scurs precum clipele
până m-am stins
abia atunci a venit un înger
m-a luat de mână și m-a dus
înapoi acasă la părinții mei
era liniște și simțeam
ca și cum chiar am ajuns la ei
mă așteptau nemișcați
în fotografia veche înrămată
din ochi încă le picurau
lacrimi uscate
am plâns și eu

mult mai târziu am aflat
că străinul mi-a fost dat
și că rostul lui a fost
să scrie pe sufletul meu stihuri
cu litere reci așa cum a scris
când s-a înălțat
pe o aripă de curcubeu poetul
și tot atunci am aflat
că pe străin îl chema…
Nichita Stănescu

Categorii

Lasă un răspuns

CommentLuv badge