Timid și cumva despre singurătate

eu aud din când în când
poate din carnea și din rănile mele
când le stârnește vântul
poate din sufletele rătăcite
ori răstignite-n în pântec
aud și pașii târșiți ca pe nisip
ca pe plajele acelea reci și pustii
bântuite de îngeri căzuți
chinuiți de setea sângelui
cu aripile grele strânse pe lângă trup
cu semnul copitei pe frunte
îngerii damnați

se mai aude și cum bâjbâi bezmetic
după un suflet
știți deja pe care
acela care ar trebui să fie
și nu înțeleg de ce
nu pot să-l găsesc

îmi vine să ies în piață
și să strig crucificați-mă
crucificați acest trup neputincios
trup de rece și verde plăpând
spune poetul din mine, uf

în adâncul meu de flutur năuc
de mă cauți vei vedea că sunt
încă mai sunt
vei vedea și cum
vântul netezește spațiile aspre
așternute între noi
și cum e târziu
dar de cele mai multe ori e frig
frig și întuneric și spaimă
cu toate astea continuăm
să ne îndepărtăm unul de altul
stă în firea noastră
probabil că așa ne-a fost de fapt scris
să fim singuri de fiecare dată când
diminețile sunt însorite
și să ne aruncăm triști din viață
și să ne zdrobim violent de caldarâm

în fiecare dintre noi
se află în straturi straturi
meticulos aranjate
un om apoi un flutur și iar un om
urmat de o renunțare și un copil
și peste toate ca un blestem
pustiul cel mai pustiu