Ezra,  Poezie

Timid și cumva despre singurătate

se aud din când în când
poate din carnea și din rănile mele
cum le stârnește vântul
poate din sufletele rătăcite
ori răstignite-n în pântec
pașii târșiți ca pe nisip
ca pe plajele acelea reci și pustii
bântuite de îngerii negri
chinuiți de setea sângelui
cu aripile grele
strânse pe lângă trup
cu semnul copitei pe frunte
îngeri damnați
se mai aude cum bâjbâi eu
bezmetic
după un biet suflet
știți care
acela ce-ar trebui să fie
mereu lângă noi
și nu înțeleg neam de ce
nu pot să-l găsesc

îmi vine să ies în piața de piatră
și să strig crucificați-mă
crucificați acest trup neputincios
trup de albastru plăpând
spune poetul din mine
uf

în adâncul meu de flutur năuc
de mă cauți
vei vedea că sunt
încă mai sunt
vei vedea și cum
vântul netezește spațiile aspre
așternute între noi
e târziu
de cele mai multe ori e şi frig
cu toate astea continuăm
cu sârg
să ne îndepărtăm unii de alții
stă în firea noastră
așa ne este de fapt scris
să fim singuri
și să ne sinucidem
de fiecare dată când
diminețile sunt însorite
ne aruncăm triști din viață
să ne zdrobim violent
de caldarâm

în fiecare dintre noi
se află în straturi straturi
meticulos aranjate
un om
apoi un flutur
și iar un om
urmat de o renunțare
și un copil
și peste toate ca un blestem
pustiul cel pustiu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Scroll Up