Triumful neputinței asupra garofițelor de câmp

desprinderea aripi din umăr cu mișcări de grație pline de ciudă
balet mecanic cu statuete din lut și rotițe aurii din ceasul de humă
o umbră bolnăvicioasă de aer mă prinde din urmă
șleampăt mecanicul lumii pășește în lună
e abia miezul nopții lupi alburii încep să mă urle
nu-ți fie frică copile zeii sunt cu tine
uluit ca un mânz rătăcit în iarbă băiatul abia născut
își molfăie sfârcul de țâță printre sughițuri fericit
cu gura plină rotundă

cât e ziua de lungă mă privesc pe fereastră
cum se umple strada cu mine apoi lumea întreagă
și mi se face ciudă și urlu și sparg pahare lovindu-le de zid
nu-i așa, nimic nu este cum pare doar perdele de fum
și noi în închisoare moțăind sprijiniți de un vis
cerşetori de lumină pierduți în labirint
lacrimile ne cad în căușul palmei ca într-o fântână

de ce când am să mor gândul îmi va fi mai degrabă la un vers
nu la o femeie nici la nemurire nici la îngeri
iar frica de moarte se va scrie de sine într-un poem
păsări negre cu ciocuri de sticlă îmi vor fi cuvintele
și ele tot timpul or să zboare neobosite din suflet în suflet
aproape pe tăcute

sufletul o clepsidră unde timpul se scurge încet încet
de sus mă pândesc vrăbii vulturi în cirezi
ascunde-te copile ascunde-te în livezi
în răsuflarea cea din urmă în inima mea
urla răvășită îngenunchiată în prag
cu brațele frânte mama și-mi bântuie întruna liniștea mea

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *