Umblare cu mure

umblu prin tine
ca pe o mirişte tânără flămândă
încet cu piciorele goale cu ochii plini de lumină
copacii se sting şi îşi dezbracă impudic
ultimele frunze

ne ţineam sfioși de mână
dragostea tot picura din noi în ţărână
încercam să fugim
să fugim oriunde în lume
dar ne loveam de oglinzi ca de lună
și ne împrăştiam cu zgomot sub umbră
fărâmă cu fărâmă
speriaţi ne ascundeam apoi
fiecare în ochii celuilalt
ne agățam sau lipeam de gene
și tot așa până când ne trecea viaţa întreagă
după care o luam voinicește de la început
la fel de serioşi şi plin de fără de noroc
nu-i așa că este trist prea trist uneori

în palme ne-au crescut fluturi
și cioburi și humă și mlaștin și o lagună
până într-o zi când am devenit
amândoi statui din cretă păgână
în altarul devenirii lucrurilor în nimicuri comune


 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.