Vremea lui Pic


     În peisajul eclectic al postmodernității lirice, Petre Ioan Crețu practică o poezie autoreflexivă și dominată de un imagism bogat. Raliat optzeciștilor prin asimilarea unei poetici disponibile spre nou, spre experiment, ludic și ironie, poetul își asumă singurătatea și singularitatea în cadrul generației, fiindcă publică mai puțin, în raport cu ceilalți, fără a se îndepărta totuși de gravitatea și însemnătatea actului poetic. După etapa unui început efervescent (1976-1983), când publică versuri în ,,Contemporanul”și ,,România literară”, urmează un destul de lung intermezzo de tăceri sfredelitoare, pentru a concretiza ulterior aceste preocupări poetice, de o puternică intensitate, în Poemele săptămânii uitate (2014), Câmpia în genunchi (2016), Ucigașii de vise (2018).

Definit de spațiul sudic pe care îl aduce cu sine în poezie, Petre Ioan Crețu pune în poeme epice și fluide o serie de viziuni ce îi vădesc debordanta creativitate, dar și pesimismul funciar. Autoironia și persiflarea îi stau la îndemână, prilejuind jocuri de cuvinte și de rime, pe cât de interesante, pe atât de provocatoare, așa cum este și acest recent volum de versuri, Ucigașii de vise (Editura Etnous, Brașov, 2018). Întreaga sa traiectorie poetică se definește ca un zbor scurt, parcă grăbit, căutând ceva, nestingherit și precis direcționat: ,,aripi de pământ aripi de cer aripi/ crescute din răni din carne din vânt/ toate se înalță într-un zbor fără țintă/ haotic// pe sub coaste/ o armată de îngeri săpând un tunel/ între lumea de astăzi și lumea de ieri/ e tot o hărmălaie de zâne și viermi/ iar funia a înmugurit de veghe a moarte/ în jurul gâtului firav/ cineva s-a trezit din somn și a zis/ ăsta e PIC” (Cuvânt înainte).

Poemele sale dezvoltă adesea scenarii onirice, revelații ale subconștientului sau fragmentare incursiuni în abisalitatea ființei, în rețeaua ei subterană de impulsuri și frici. Nu degeaba locul-cheie e salonul de spital unde visele cresc măreț din pereții albi semitransparenți, derulând în viteză imagini și experimente în apropierea delirului. Aici au loc subtile dialoguri cu Nevăzutul, adulmecat, întrezărit, presimțit: ,,trupuri străvezii bolnave/ se strecurau încet pe sub ușă/ spre lumea de afară/ o lume bizară bizară// eu, cel dintâi bolnav/ cavalerul de ler/ cu spada înflorită ca un lujer de fier/ cu frigul în oase cu fruntea arzând/ țintuit într-o cameră îngustă/ stau pavăză vouă, străjerul de chin/ ca un clopot de taină Doamne/ și mă subțiezi și mă ierți și mă treci/ dincolo de vamă// sângele îmi fuge din carne și plouă peste crini” (Sufletul meu loc comun pustiu).

Tema morții se insinuează încet-încet în dinamica viețuirii incerte, fiind la început tot o înscenare onirică, apoi ea se materializează în tristețe pregnantă. Și cu toate acestea, instinctul parodic, tentația jocului, parafraza, jubilația limbajului, lexicul bogat și fluorescent fac parte din experimentul liric al lui Petre Ioan Crețu, un experiment profund personal și pe deplin asumat. Ca un regizor textual, poetul aduce în prim plan frânturile cotidianului pe care le prelungește și le supradimensionează fantezist, fapt ce nu exclude neliniștile, frustrările, revelațiile interiorității: ,,în mine crește tiptil tiptil moartea/ îi fac semne cu mâna nu mă vede/ continui să comunic cu ea tot dând din mâini/ cu gândul că poate se plictisește și pleacă-n pustii// tu, singură într-un colț/ eu singur în celălalt colț al încăperii din noi/ acolo unde ar trebui să ne înălțăm/ să ne purificăm/ trecând din camera care se crede bărbat/ în camera care este femeie/ luăm toate camerele la rând până la camera de apoi/ urmează camera de apoi strigă unul în neant/ nu mai era nimeni doar pustiu”(Despre singurătate).

Grupat în trei cicluri lirice (Pic, Ronțăitorul, Acoperișuri), volumul lui Petre Ioan Crețu transcrie realitatea atât sub aspectul pitorescului, al senzorialului concret, cât și sub aspectul unei metafizici a trecerii înspre o nouă dimensiune. Vigoarea poetului se vădește în această alcătuire eteroclită, în notația esențializată, în figurația simbolică și accesul la expresivitatea semantică a cuvântului ordonator. Decorul rezultat e supravegheat atent, distribuind lumina optimă și tonalitatea melancolică. Uneori sunt preferate experimentul ludic sau imitativ, intertextualitatea, referința indirectă: ,,mă urlu până voi uita că sunt/ că moartea mi s-a cuibărit în tâmplă/ se stinge focul sfânt din lumânări/ pe străzi în lume încet se scurge/ decembrie stingher în vremi//… sunt înger șchiop cu aripile topite/ de roșul viu din triste felinare”(Decembrie trist).

Cele unsprezece poezii din grupajul final se așează puțin diferit în context, fiind tributare mai mult modernismului șaizecist decât postmodernismului. O explicație ni se oferă încă de la început: ,,Unsprezece petale, poate cele unsprezece noduri împrumutate, în timp, de la Nichita, ce ar trebui să facă un întreg, un acoperiș care să mă învelească peste moarte. Un acoperiș parabolă din 12 petale, dar cu o petală lăsată lipsă dinadins, pe unde să pătrundă ploaia, vântul, soarele, gerul, viața.” Sunt aici poeme ale nașterii și ale iubirii, ale spațiului trup, ale timpului-lumină, ale prieteniei dincolo de moarte și ale afinităților poetice (amintiți lapidar reprezentanți ai modernismului, suprarealismului, onirismului literar românesc). Doar poemul final mai aruncă o privire piezișă spre neantul aripilor frânte: ,,să-ți privești moartea în ochi să o lași să vină la tine să o/ mângâi ușor pe obraz și ea să se întindă lângă tine pe pat/ într-un gest tandru duios aș putea sta așa o veșnicie ea/ cu singurătatea ei eu cu singurătatea mea ce încă mai/ doare să vorbim despre ce-am mai făcut despre copii sau/ despre nimicuri de-ale noastre o, tu pasăre galbenă în/ cioc cui îi mai porți noroc între paharul meu cu vodcă și/ paharul tău cu har se construiesc distanțe și poeme și nu/mă duce pe mine să mă pierd în lucruri mărunte dă-mi/ harul să plâng ultimul meu poem și versurile să-mi cadă/ grele din suflet lumea se naște aici sub mine o simt cum/ se mișcă că este că-i vie nu e himeră nici gând de poet e/ ca un fir de plantă plăpândă subțire// în lipsă de spațiu mi s-a dat un bulgăraș de viață ca pe o/ nouă șansă de moarte și mi s-au mai dat aripi, aripi mari,/ ce aripi mari am!Te rog înnoadă-mi-le la spate”(Acoperiș 11).

Petre Ioan Crețu este un poet cu viziune și ,,un merituos profesionist” (opinie a lui Horia Gârbea), ce merită cunoscut mai îndeaproape.

Monica GROSU




Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *