Poemele pandemice, poemul șase

singur printre femei
îmbrăcate în negru
puțin neliniștit și cu o durere
cumplită în piept
apoi trec în umbră
pe partea cealaltă a șoselei
pe care viața încă urcă pieptiș
nu uita rostul tăcerii
îmi zici
și nu te îndepărta prea mult de tine
ai putea fi oricând surprins
de întuneric
și nu știu de ce ochii au nins
drumurile s-au întors
de unde-au pornit
hei, câtă tristețe am ucis
la pândă în vis

ai intrat în salon
și ți s-a spus conspirativ
că vei avea mult de așteptat
că e fată și vine pelvian

și din nou jocul morții
îți tulbură somnul
tot felul de arătării de licurici
îți fulgeră ochii îți vine să urli
și urli îngrozit ce frică îți e
te agăți cu mâinile gheară
de frigul din tine și nu-i dai drumul
te agăți de el cu speranța
ca și cum ai fi viu
și nimeni nu vine să te trezească
să-ți spună că e doar un vis urât
să râdeți împreună
te afunzi și mai adânc în somn
corp fără formă
copacul orb desfrunzit
de la capătul lumii
apuse

sunt deja în salonul spitalului
perfuzat ventilat
mi se vede doar craniul
cineva a venit
și mi-a șoptit conspirativ
că voi avea mult de așteptat
că încă nu-i timpul meu
așa că mă trezesc și privesc pe furiș
la răsăritul soarelui
apoi surâd puțin încurcat