Petre Ioan Crețu

Ne vom întoarce într-o zi, Ne vom întoarce neapărat. Vor fi apusuri aurii, Cum au mai fost când am plecat. Ne vom întoarce neapărat, Cum apele se-ntorc în nori, Sau cum se-ntoarce, tremurat, Pierdutul cântec pe viori. Ne vom întoarce într-o zi, Şi cei de azi, cu paşii grei, Nu ne-or vedea, nu ne-or simţi, Cum vom pătrunde-ncet în ei. Ne vom întoarce ca un fum, Uşor, ţinându-ne de mâini, Toţi cei de ieri în cei de-acum, Cum trec fântânile-n fântâni. Cei vechi ne-om strecura, tiptil, În toate dragostele noi Şi-n cântecul pe care şi-l Vor spune alţii după noi. Noi, cei pierduţi, reîntorşi din zări, Cu vechiul nostru duh…

Un drum se deschide și altele În el, pustii, se-ntâlnesc; Lancea soarelui arde coroana – Pe scoarță mușchii lâncezesc. Amurgurile aduc somnul, Cu falduri imense de stele; Nici un nor nu umblă în cer – Nici un vânt nu deapănă frunzele. Rădăcinile aud pământul Clare, neîntrebând, risipite: Jocul somnului strânge viață Demoni și păsări uimite. (Copacul magic – Dimitrie Stelaru din volumul Ora fantastică, 1944)

Odată-n an, sau chiar mai rar, Îl caut pe ceasornicar. Și nu mi-e drumul în zadar: Lăsați-l – zice – că-l repar. Dar eu demult stau ca pe jar. Zău, nu am timp – grăbit sunt foc. Te rog, repară-mi-l pe loc. El scoate dintr-un galantar O trusă cu instrumentar, Își pune-un fel de ochelar Și meșterește un minut Spunîndu-mi, gata, l-am făcut. Am observat ceva bizar Privindu-l pe ceasornicar: Mă uit la frunte și la dește Și văd că nu îmbătrînește, Iar fiecare rid la el De trei decenii e la fel. Chiar părul astfel grizonat De zeci de ani e neschimbat. Nu pare nici mai cocoșat, Nici dinții…

I Ceea ce este mai departe de mine, fiind mai aproape de mine, “tu” se numește. Iată, m-am trezit zbătîndu-mă. Se zbătea în mine “tu” “tu”, pleoapă, te zbăteai, tu, mînă, tu, piciorule, te zbăteai și deși stam întins, alergam de jur-împrejurul numelui meu. Numai numelui meu nu-i spun “tu”; în rest însuși sufletul meu este “tu”, tu, suflete. II “Ai rîs.” Eu am tăgăduit și am zis: “N-am rîs”. Căci mi-a fost frică. Dar el a zis: “Ba da, ai rîs”. Într-adevăr, numele, Sprijinindu-se ca într-un toiag de trupul meu, s-a azvîrlit împotriva lui, cel fără nume cel care este numai trup, împotriva lui “tu”, trupul tuturor numelor, împotriva…

Vrea să mă vadă şi nu vine. Apoi îmi promite iar: mâine, pe seară, e cert, aşa va fi. însă ceva o reţine, nu ştiu ce, uneori chiar şi firul de praf. Neprevăzutul îi iese în cale şi, împotriva voinţei, nehotărârea. Apoi, iar de la capăt: vine şi totuşi nu vine. Alteori mă vizitează când eu sunt plecat să o caut, îi simt mirosul pe unde-a trecut. Ne întâlnim pe stradă: „Pune de cafea la orele 3, la orele 3, îmi spune, şi lasă poarta deschisă, voi fi acolo”. Şi iar nu vine. Are ochii mari, depărtaţi, verzi ca smaragdul. „Nu, mă corectează ea, ca Utopia”. întâlnirea noastră-i mentală; din…

Mai întâi îţi strângi umerii, mai apoi te înalţi pe vârful picioarelor, închizi ochii refuzi auzul. Îţi spui în sine: acum voi zbura. Apoi zici: Zbor. Şi acesta e zborul. Îţi strângi umerii cum se strâng râurile într-un singur fluviu. Îţi închizi ochii cum închid norii câmpia. Te-nalţi pe vârful picioarelor cum se înalţă piramida pe nisip. Refuzi auzul auzul unui singur secol, şi-apoi îţi spui în sinea ta: acum voi zbura de la naştere spre moarte. După aceea zici: Zbor. Şi acesta e timpul. Îţi strângi râurile cum strângi umerii te înalţi pe behăitul caprelor. Zici: Nevermore. Şi apoi: fâlf dai din aripilie altcuiva; şi apoi eşti el, iar…

Țigarea – eterna hrană a așteptării mărunta lumină la care se încălzește singurătatea arderea abia văzută a cablului vieții mele până la dinamita pe care moartea mi-o puse într-un loc secret țigarea – indiciul drumului meu în noapte prietenul desăvârșit otrava mea cântecul mut speranța și durerea speranței deșarte semnul că mă apropiu semnul că mă îndepărtez semnul răbdării de a privi cum crește o floare semnul de a pleca neînțeles țigarea-mi luminează gura care plânge și ochiul tremurând întredeschis ca o țigară ard și eu pe buza lumii apoi voi sta un timp la margine de drum un capăt de țigară peste care a nins (Fum – Ioanid Romanescu…

A venit îngerul și mi-a spus: – Nu vrei să cumperi un câine? Eu nu am fost în stare să-i răspund. Cuvintele pe care i le-aș fi putut striga erau lătrătoare. – Nu vrei să cumperi un câine? m-a întrebat îngerul, ținând în brațe inima mea lătrătoare, dând din stânga ca dintr-o coadă. – Nu vrei să cumperi un câine? m-a întrebat îngerul în timp ce inima mea dădea din sânge ca dintr-o coadă. (A cumpăra un câine de Nichita Stănescu din volumul Belgradul în cinci prieteni publicat în 1971 în Iugoslavia, ediție bilingvă.)

Am văzut roşu în faţa ochilor, un munte roşu la ieşirea din bar, căci era frig şi aerul umed, un dezastru pentru astmatici. Cu cât tuşeam mai tare, ea tot mai tandru mă ţinea de braţ, tandră din cauza frigului. Iar când m-am liniştit, umblam ca un cocostîrc, şi parcă eram cu capul într-un borcan, şi nu prea sigur pe picioare. Aşa înaintam printre băltoace, declamând din Pound, cât ţin minte, cu o mână ridicată în sus, un pic teatral: „Dacă un bărbat ibovnic el poate umbla pe malul scit, nu se va găsi nici un barbar să meargă pînă-ntr-acolo încât să-l vatăme, Cupidon o să-i meargă-nainte cu aprinse făclii…