Petre Ioan Crețu

cu cât mă uit mai atent la mine cu atât mă cutremur mai mult sunt doar o versiune nereușită a ceea ce mi-am dorit să fiu mereu mi-am dorit să mă recompun în cântecul păsării și nu am reușit și cu fiecare răsărit de soare sunt tot mai trist și parcă niciodată nu am iubit atât de durut tot fâlfâind în mijlocul focului în flacăra de crin în fiecare dimineață mă trezesc la mine în oglindă ca noaptea să mor împușcat în tâmplă la tine în suflet și tot așa îmi petrec viața alunecând din oglindă în altă oglindă până mă subțiez și dispar fără urmă  

te-am auzit huruind pe balcon cu țâfnă cu mii de animăluțe amușinind pe bâjbâite aerul nopții și eu pluteam pluteam nevăzut sau mă răsuceam în mine cu furie surdă încercând un nou început ai crezut că sunt un zburător trecut în rezervă și ai vrut să te răzbuni pentru nopțile dormite adânc fără vise sexoase demente fără focul divin doar fumegări doar iarnă lungă e în pântecul tău între suflet și trup e atâta tristețe că îți vine să mori te-am auzit huruind amenințător printre coastele mele cotrobăiai după amintirile cu mine și tine printre atâta întâmplări irosite mai toate amestecate cu vină cu prostituate sublime cu asistente scorțoase cu…

tu nici nu apucai să cobori din autobuzul cu linii albastre pe burtă că deja sufletele noastre erau dezbrăcate de carne se prindeau de mână și zburau îmbătate de atâta lumină tu credeai că eu am aripi și nu aveam eu credeam că tu ești cea cu aripi și nu erai abia atunci am înțeles și ne-am întors în pieile rămase în urmă întinse de asistenta șefă cu grijă să nu prindă cute la spital se făcuse duminică deja de fiecare dată când vii aș vrea să te ascund să nu te găsești niciodată dar de fiecare dată te-au prins alte doruri din urmă și te întorceai în carnea ta…

de un timp mă locuiesc doar pe dinăuntru pe dinafară sunt gol pușcă port doar o pâlnie de tablă pe cap și sandale din pânză din când în când îți scriu o scrisoare alteori un poem și atunci mă apuc cu mâinile de cer și mă dau huța huţa-huţa sau smulg știrul crescut stingher pe coapsa mea stângă frumos încrustată cu fire subțiri din sticlă și fier vorbesc mai tot timpul cu tine în somn pătruns de taină ca un inorog care și-a pierdut somnul și cornul prea copt și când te gândești că eu sunt vântul blocat de o viață în livezi doar tu îmi amintești că am fost…

abia ajuns în orașul tău te-am văzut din prima stăteai așa cu singurătatea la vedere cu ochii tumefiați căprui și cu pleoapele căzute orbitele lor păreau niște scorburi pline de frunze și amintiri toți te ocoleau speriați și nu știai de ce am fost nevoit să-ți învăț gândurile toate pe de rost să-ți ridic cuvintele și să le înalț ca pe niște biserici cred că nici nu știai că sunt singurul care vedea în fereastră cum trupul tău prindea aripi și cum înflorea ca o floare albă și nevinovată visele noastre s-au îngemănat înainte de vreme așa că s-au îmbolnăvit toate a păcat iar lemnul ferestrei ți s-a înfipt adânc…

orașul meu colorat în verde și galben, galben palid pătat cu roșul soarelui apoi buletinul de știri vremea toate trecute prin ochiul meu căprui în ecranele de sticlă și leduri breaking news ne plimbam pe stradă amândoi doar ce ne cunoscusem casele cu țiglă roșie se năruiau ca un castel din cărți ținându-se de mână cu pereții suflecați până la bârnă grăbiți ne loveam de câte un pom uscat dezbrăcați de coajă și pictați apoi o mie de cuci rătăciți și uitați în grădina bolnavă și peste tot se făcea noapte și frunze pe care cândva am scris mii de poeme confuze știai că nu-mi este frică de vânt nici…

mă întrebi cum e să te trezești trist în fiecare dimineață să vezi lumea prin crăpăturile pleoapelor ori să fii încă din somn beat să aluneci în vomă să cazi fulgerat sau să te lovești crunt de-o mirare de o șoaptă de un păcat nu știu îți răspund am început să iubesc că mă trezesc în fiecare dimineață și-mi este îndeajuns plus că văd doar degetele tale cum scormonesc demonic în vânt o doamnă mi-a scris că nu ar strica să iau câteva lecții de dans și ori de câte ori îmi va bate în ușă să o invit la vals i-am răspuns că altădată aș fi preferat o partidă…

cum îți spuneam mai tot timpul îngerii mi-au râs în nas s-au urinat din înaltul lor peste ochii mei abia luminați mai bine deschide-mi fereastra care dă la cer să-mi închipui că zbor înalt cât mai înalt spre stele la fel de înalt dar spre nicăieri altfel îmi petreceam mai tot timpul recitând poemul lui Dinescu „Mic descântec pentru femeia mâncată de ploaie” sau poezii de-ale lui Bukowski bolovănoase frivole și mult prea amare până reușeam să uit că îmi este sete că-mi e foame și că mai exist și așa neîndemânatic cum sunt ca un firicel de veșnicie ascuns într-o cută de timp ca și cum propria-mi umbră ar…

prin orașul meu mergeau la braț trei roți de rezervă Bridgestone purtau pantofi cu toc și aveau breton plus două prezoane rebele când li se făceau dor se așezau cuminți în brațele mele patul scârțâia groaznic, și trupul mă durea în ochi îmi creșteau priviri firave abia de mai pâlpâiam la geam ceva mai târziu am aflat că ochii sunt ferestrele cerului prin care ne aruncam ca în brațele miresei ori de câte ori venea asfințitul la noi în salon am mai aflat și cum se îngropau copacii la noi în sat băgau sătenii copac în copac apoi zece câte zece în alt copac până rămânea un singur copac căruia…

vine străinul și-ți ridică sub coaste o casă îți simți dintr-odată sufletul greu cum îți cade în oase apoi cum te cuprinde zidul și-auzi și urletul câinelui mitic cu trei capete și o năpastă ca și fâlfâitul morții pe deasupra capetelor inorogilor orbi din livada noastră peste tine mai zboară și-o veche ambulanță cu girofar și faruri de ceață apoi străinul pleacă însoțit de hoarda de îngeri îmbrăcați cu armuri din răchită și cuțite lungi purtate la brâu și iar rămân singur cel puțin încă o viață cu ochii tulburi murdari de cuvinte – uite, cum îți curg din privire literele neîmplinite și nimeni nu mă strigă de multe ori…