nu-i așa că ți se face milă de ea cum stă în ploaie cu prezoanele atârnând ruginite cu janta strâmbă lovită de gard zici că e o gură știrbă pocită are pneurile bătrâne pline de bube de negi albicioși de crevase de întuneric teribil nimeni nu mai știe de câte ori a fost recondiționată vopsită roz sau chiar nichelată plumbuită centrată luată la strung frezată machiată dată cu parfum se tot agăța ca un scai de oricine trecea pe acolo și o băga în seamă eu i-am spus să mă ierte dar i-a cam trecut vremea și demult trebuia dusă la cimitirul de rable și că să nu mai facă…

lumea mea unde singurătatea încărcată de rod atârnă de picioare grea unde nebunii cu ochii sticloși o rod pe dinăuntru ca un cancer bubos și unde noi biete nălucituri mecanice mărșăluim cu groază între pereți un, doi, trei, un doi trei gândul la tine mă luminează ca un far între tristețea fără har și năpastă ți-am tradus toți copacii de pe ulița noastră și niște amintiri aruncate cu sictir pe gardul de plasă hai să ne dăm huța fată frumoasă pentru a mai avea o șansă m-ai obligat să mă reinventez la întâmplare și s-a nimerit o arătare ciudată un mixt dintre un mort viu și o capră beată cu…

o adevărată sărbătoare la spectacolul de sfârșit de an unde cardinalul poartă pălărie roz degete subțiri pline de inele și o brățară din cuarț cherry primită în dar de la un alt cardinal la orgă cântau două contese cam stafidite după gustul meu tocmai înturnate de peste ocean la trompetă cântam doar eu și pentru asta mi se dădea în fiecare zi o masă caldă și tare mă bucuram nu știu de ce dar cel mai greu îmi era să-l urmăresc pe pompierul de serviciu pedala tot timpul prin fața altarului pe deja binecunoscuta bicicletă roz cu două dungi subțiri verzi și fără ghidon ca un făcut luminile din ferestrele…

oare unde se ascunde tristețea singurătate cobaiului din cușcă singurătatea puiului de cuc? dar răutatea, dar veninul din ochiul șarpelui verde miop? în trecerea timpului așa într-o doară îți zic vorbe dulci alunecoase și tu îmi spui că nu mă crezi ți se pare chiar imposibil mai mult ca sigur că te mint apoi privești cum submarinul își flutură aripioarele mici și verzi și cum se pierde printre cârdurile de gâște printre cirezile de zmei în ultimul împleticitul și anemicul zbor suntem deja obosiți suntem bătrâni ca niște piese de șah roase parcă de vremi parcă în cartea asta scriai despre roți despre rostul lor în lume despre implacabilele rostogoliri…

Și această poezie e recitată, cu același talent, de scriitorul Lucian Dumbravă. Mulțam fain, prietene. să te lovești bezmetic ca fluturii de lună fără niciun scop prinși în efectul de pendulă ca insectele din capcana luminii de bec viața noastră avea un singur anotimp și o singură noapte și nimeni nu știa de ce apoi ne-am plictisit să mai întrebăm așa că ne turnam vin în borcane de sticlă și povesteam ce am fi vrut să ni se fi întâmplat mai toți am fost prinți apoi milițieni șoferi oameni fără noroc jinduind noroc doar fiul tatălui meu nu am fost tatăl meu a avut o fântână era cea mai adâncă…

orașul meu colorat în verde și galben galben palid pătat cu roșul soarelui apoi buletinul de știri vremea toate trecute prin ochiul meu căprui în ecranele de sticlă și leduri breaking news ne plimbam pe stradă amândoi doar ce ne-am cunoscut în față mergeai tu cu fusta cloș și înflorată apoi eu abia de mă mai târam pe-o parte și strada se înclina nefiresc casele cu țiglă roșie se prăvăleau ca un castel din cărți ținându-se de mână cu pereții suflecați până la bârnă grăbiți ne loveam de câte un pom uscat dezbrăcați de coajă și pictați apoi o mie de cuci rătăciți și uitați în grădina bolnavă și peste…

în orașul meu mergeau la braț trei roți de rezervă Bridgestone purtau pantofi cu toc și aveau breton împreună cu două prezoane rebele când li se făceau dor se așezau cuminți în brațele mele patul scârțâia groaznic, și trupul mă durea în ochi îmi creșteau priviri firave abia de mai pâlpâi la geam ceva mai târziu am aflat că ochii sunt ferestrele cerului prin care ne aruncam de câte ori venea asfințitul la noi în salon am mai aflat și cum se îngropau copacii copac în copac apoi zece câte zece în alt copac până va rămâne un singur copac căruia i-am dat foc spre înserat îngerii de lumină licăreau…

dacă cineva ne-ar spune încă de la naștere cât de lesnicioase sunt lucrurile că Dumnezeu așa le-a făcut simple să nu ne batem capul cu legile fizicii cu hermeneutica cu tantra și alte nimicuri doar că le-a ascuns în sâmburii unui măr căruia i-a zis fructul oprit și noi l-am crezut de atunci tot trag neputincios de mine când în sus când în jos ca un pendul stupid bolborosind silabe fără rost și îmi amintesc cum se minuna timpul de mine rotund și duios sau cum mă dădeam jos pe ulița mare din trenul lăptos cu franjuri și roți mângâiate de un șef de tren afectuos și nu am să…