de cum m-ai văzut sufletul tău a înflorit stăteai așa chircită sub vânt și doar suspinai a înserare cu privirea agățată curios de zare foarte ciudată îmi păreai îngropată adânc în carnea ta de femeie îndelung zbuciumată și atât de străină erai pierdută în casa ta atât de imensă străină și rea care avea rătăcit pe hol un pian și un acordeon peticit cu buline mov pe ulița mare toate tramvaiele se retrag sub pământ unde ne duce pe fiecare drumul crunt de cum te-am văzut sufletul meu a tușit cu sânge deși brațele mele au îmbobocit apoi au dat în floare și am început să ne întâlnim la tine…

abia ajuns în orașul tău te-am văzut din prima stăteai așa cu singurătatea la vedere cu ochii tumefiați fără pleoape și căprui orbitele lor păreau niște scorburi pline de frunze și amintiri toți te ocoleau speriați și nu știai de ce am fost nevoit să-ți învăț gândurile toate pe de rost să-ți ridic cuvintele și să le înalț ca pe niște biserici cred că nici nu știai că sunt singurul care vedea în fereastră cum trupul tău prindea aripi și cum înflorea ca o floare albă și nevinovată visele noastre s-au îngemănat înainte de vreme așa că s-au îmbolnăvit toate a păcat iar lemnul ferestrei ți s-a înfipt adânc în…

vreau să-ți povestesc despre cât de dinăuntru e în sufletul meu și chiar dacă te obosesc te voi ruga mereu să îndrăznești să mă cauți să mă cunoști cu ce voi începe mă întrebi? cu mâinile cu gura cu dinții mintea e deja un loc incomod uite, nu am spus nimănui nici ție până acum cât de mult pot să iubesc te-am lăsat să mă ghicești să mă simți cum ard să vezi câte mii de fluturi îmi sunt în ochi ca în livezi și câtă lumină țâșnește din pieptul meu și nu înțeleg cum poți să nu mă iubești chiar mă vezi cum zbor, cum ard și cum dorințele…

la naștere o ursitoare mi-a prevestit că voi muri de cum mă voi îndrăgosti de tine prima oară apoi mai m-a și blestemat să bântui lumea ca o fantomă aiuritoare cu tălpile goale și de un timp năpăstuiesc cu sârg trei fete de treabă și un călugăr ciung noapte de noapte când e lună plină nu te întrista nici nu mă plânge să știi că nu e atât de rău cum pare pot spune chiar că îmi place aici unde doar râd în hohote bizare peste flăcările negre țâșnite din ape înfricoșat de umbre dar cumva mai viu noapte de noapte numai când e lună plină acum e chiar lună…

nu a mai nins de demult în copilăria mea mi s-a uscat sufletul de-atâta așteptare și buzele îmi erau crăpate gura amară doar mama uite mai răzbate din uitare cu strachina aburindă plină cu lapte și cu felia groasă de pâine în mâna cealaltă apoi îmi mai aduc aminte de plânsul de la căpătâiul ei dar și de îngerul rătăcit în așternuturile noastre a venit și timpul ca să mă smulg din ideea de frunză din starea de dud în mormânt somnul meu alb nemeții unde visul ca și rostul roții este același în fiecare clipă a eternității și unde luna și-a eliberat lupii pe tărâmul celor o mie de…

mă uimeşti îţi zic şi-mi cade întuneric stupid peste ochi cade și peste ferestre fără tine nimic nu mai sunt nici lună nici măcar chip armate de îngeri armate terestre năpăstuiește somnul frumoasei metrese oricât mă străduiesc îmi este greu să mă deschid mă prind de gând şi trag de mâner până când se face noapte sau până când se face iar dimineaţă în neliniştea mea când pleci laşi uşa de la intrare deschisă pe unde intră aerul rece intră și poştaşul cumva prins într-o stângace uimire cu mâna pe clanţă… tu tot mai speri c-am să-ți scriu versul nepereche deși e deja prea târziu chef nu mai am și…

îți simt pe gât strânsoarea delicată a braţelor ca o adiere de vânt și se face dintr-odată noapte în așternut într-o monstruoasă conspirație, șoldurile tale imense înfăşurate în mătasea moale a sorţii fabuloase îți sunt cizmele zburătoare picioarele tale adevărate coloane și tu agățată cu ochii de cer îmi zici ia-mă monșer munţii sunt gata să arunce peste inima ta avalanșe năuce și bulgări de gheață umbra gurii tale adevărate crevase și eu aruncându-mă dezamăgit în prăpastie îți dau cu flit deodată văd apropiindu-se moartea dezarticulată și lipită de întuneric bolborosea ceva despre o corabie apoi a rostit clar „sărmana Evlyn Roe” și s-a făcut iar frig în noi și…

ești ca un greiere borțos mi-ai zis într-o seară aveai lucrurile strânse hotărâtă să pleci și mi-am adus aminte cum ne-am tras de păr cum te-am bușit de pereți și cum ne-am cărat pumni fără milă în urechi ești slab ca o scândură ai continuat să-mi zici cu burta mare și albă cu picioarele lungi subțiri și păroase și mergi prin dormitor mai mult țopăind ca o broască te scobești în nas bei vodcă vin ieftin toată ziua ești beat scrii poeme vicioase pe fețe de mese dormi încălțat dar când îți iei chitara cânți dumnezeieşte ești greierul meu ciudat mai apuci să-mi zici înainte să te arunci peste mine…

cumva neputincios simt cum frigul îmi cuprinde încet așternutul unde încă să se mai simte vibrația trupului tău și căldură multă privește te rog cum gerul desenează flori albe de gheață pe ziduri iar spațiul din jur e plin cu spaimele nopții scăpate din vis și cum sap ele tuneluri pe sub noi înclinate înspre ziua de ieri și cum alunecăm pe ele în întuneric ca pe tobogan într-un sfârșit ai venit învăluită în viscol în mister și ger ca într-o flanelă te-ai așezat pe un scaun lângă mine și ai plâns apoi într-un târziu mi-ai adunat umbra de pe jos și m-ai învelit cu ea încet să nu cumva…

mereu am crezut că lucrurile se aranjează de la sine că nu ar trebui să-mi fac griji că rostul meu în lume este să nu uit să respir să beau să mănânc să fac sex să mă scol în fiecare dimineață să urinez să fac duș să mă spăl pe dinți apoi toată ziua să fluier cu vântul să zbor cu fluturii să mă înalț să cânt cu bătrânii mei cuci și cântecul nostru să se înfigă adânc în pruni să-i troienesc până se înnoptează apoi să beau să mănânc să fac sex să fac duș să mă culc câinele morții nu latră zuruie din gât ca o sirenă stricată…