Petre Ioan Crețu

Morți invers fardați cu gri și roz   Pe ulița mea de o vreme se insinuează în noapte un bărbat cu părul lung și alb cu sufletul și ochii căprui mâncați de molii cu întunericul căzându-i lent pe degetele picioarelor desculțe păşeşte adânc și apăsat pe sub pomi căutându-și habotnic trecutul deși stă totuși ascuns în spatele ochilor lui ca în spatele unui zid unei stânci și nimeni nu pătrunde doar eu ce mai reușesc să-l privesc prin fereastră și prin ochi și curios și nu știu de ce în noaptea asta nu i-am mai văzut umbra sau poate nici nu a avut sau poate el e chiar umbra mea…

cum ai putea plia o oglindă în oglindă până la ultima fărâmă de lumină fără să spargi niciuna dintre amintirile cu tine adunate în timp ca suflet gospodar care își face vara lumină și cireșe și fluturi și albine și iarna pat nupțial și catedrale și lună plină uite-te cum pliem amândoi lumina în fața oglinzii până la ultima cuantă până la ultima urmă de ea, urmă divină uite-te și la noi ce bine ne e împreună mai ales acum, abia reîntors dintr-un timp străin și uite cum pliem timpul cuantic, timpul pierdut, timpul rușine și aproape nu ne mai știm poate chiar rușinați de ce deveniserăm de convertire mai…

în rochii subțiri se plimbă orașul pe străzi cu vată de zahăr pe băț în mâna stângă și vata, vata roz prelingându-se lipicios pe asfalt pe pietre pe rigole și cu ciudă iar aerul plutind în nori în jos spre trotuare și totuna cu timpul, la fel de mâlos și nemilos și la fel de fierbinte ca flăcările iadului ajunse la noi și noi, noi prelingându-ne toți și la fel, egali și uluiți pe străzi arătând ca niște cadavre aburinde cadavre în căutare de apă în căutare de umbră ținând în mâna stângă coroana de spini ca pe o medalie ca pe o izbândă coroana de culoare maro-roșcat și de…

Ce este acasă? Acasă sunt fotografiile sepia de la nunta bunicilor și a părinților mei, sau fotografia eveniment cu familia făcută în fața casei abia terminată de construit în 57,  cu mama, cu tata, un unchi, cele două surori și eu și unde aveam trei ani; sau casa de  pe Caisului doi, dărăpănată deși e mai tânără cu trei ani, casa unde am crescut și unde am să și mor curând de ciudă și nefericit exact cum a murit poetul Ioan Es Pop și unde florile din grădină au ochii bolnavi și unde păsările toate au aripile înnodate la spate și care țipă noaptea întreagă mai tare chiar decât durerea…

Când îți urăști viața la fel de mult cum îți urăști moartea atunci deja va fi mult prea târziu ca și ceea ce nu trăim la timpul lui nu vom mai reuși să trăim niciodată oricât de multe ori ni se va întâmpla și ca vânătorul căruia îi trebuie un timp să ucidă fiara și un alt timp pentru a se vindeca de vină așa și nouă ne va trebui un timp pentru îmbrățișare și cel puțin același timp pentru a ne desprinde și a spune adio, suntem ca oameni structuri duale, jumătate din noi plânge iar cealaltă jumătate râde cu lacrimi.                       Deși toți avem un timp pentru…

Am fost condamnat să nu mai vorbesc și nici să nu mai scriu, mi s-au tăiat în Piața Publică, mai întâi brațele apoi limba și asta pentru că poemele mele au cucerit, pe rând, toate limbile existente pe Pământ. Azi tac și nici să scriu nu mai pot, dar poemele, poeme sădite în mine de către Dumnezeul poemelor din Cer, poemele îmi țâșnesc prin ochi și ele plutesc și tot plutesc.. printre nori și livezi, iar inimile oamenilor traduc poemele mele în gemete și plâns, în timp ce ochii lor plouă, o ploaie fină ca un fum.