Evadarea din oglindă, amintiri mișcate – acasă

Ce este acasă?

Acasă sunt fotografiile sepia de la nunta bunicilor și a părinților mei,

sau fotografia eveniment cu familia făcută în fața casei abia terminată de construit în 57,  cu mama, cu tata, un unchi, cele două surori și eu și unde aveam trei ani;

sau casa de  pe Caisului doi, dărăpănată deși e mai tânără cu trei ani, casa unde am crescut și unde am să și mor curând de ciudă și nefericit exact cum a murit poetul Ioan Es Pop și unde florile din grădină au ochii bolnavi și unde păsările toate au aripile înnodate la spate și care țipă noaptea întreagă mai tare chiar decât durerea mea și unde prunii sunt șchiopi iar luna e virgină, singură și tristă;

sau amintirea căruței în care m-am născut din disperare, de frică de moarte și în goană de cai și era septembrie, vai și era un nou început, un drum pe care nu mi l-am dorit;

sau cireșul uriaș în care își aveau cuib păsările lumii și unde luna poposea în vârful lui să-și tragă sufletul de atâta osteneală, cireș din care a mai rămas doar o buturugă de care mă împiedic ori de câte ori mă întorc dimineața de la bar;

sau fântâna în care am căzut la patru ani care e a doua amintire din viața mea, fântână care acum e stearpă și care abia se mai vede din lăstărișul de luleaua turcului care o împresoară;

sau prima amintire pe care o am cu mine la doi ani încercând să călăresc un mânz abia născut apoi bătaia care a urmat și pe care o țin minte.

Acasă, dâra cuantică lăsată în univers de sufletul meu, dar și oglinda din care am evadat pentru a păși în altă dimensiune, într-o altă viață și poate o altă moarte.

Acasă, cuvântul cel mai greu dintre toate cuvintele lumii, ancora sufletelor pentru ca ele inutil să se mai rătăcească.

Acasă, locul în care de cum am adormit încep să levitez mai întâi pe deasupra patului apoi peste casă, peste sat, peste lume, peste univers ca apoi să mă întorc sub formă de aripă și unde vântul vanitos își așteaptă timpul său iar soarele și-a rătăcit drumul.

Acasă poate să fie și ochiul minții și inima sub formă de fluture, dar și visul în care dorm ca într-o apă curată și lină și din care nu mai vreau să mă trezesc niciodată.

Acasă, adică la mine, cuibărit în sufletul meu ca puiul sub aripa cloștii și unde încă mai sunt, unde încă exist pentru ca să am unde și pentru ce muri și unde tot timpul îmi este dor și frig și te strig și unde părinții m-au așteptat până s-au stins și unde nici azi nu am ajuns.