Cadavrul din debara

În timp ce căutam o pereche de pantofi pe care nu-i mai purtasem de ceva timp, am găsit în debara un cadavru. Era așezat pe un scaun pliant, între aspirator și un teanc de reviste literare, cu mâinile împreunate pe genunchi și cu un aer de om care așteaptă să fie chemat. Nu știu de când era acolo, dar nu mirosea deloc.

M-am uitat la el câteva minute, apoi am închis ușa debaralei și m-am dus în bucătărie.

— Avem un cadavru în debara, i-am spus lui Liușka.

De câteva luni, Liușka croșeta un covor verde, despre care susținea că, odată terminat, va putea înlocui iarba din curte. Folosea două andrele foarte lungi și un fir de lână care ieșea dintr-o cutie de carton.

— Știu, mi-a răspuns.

— De când?

— De la început.

— Care început?

— Al nostru.

Am băut puțină apă.

— Și de ce nu mi-ai spus?

— Pentru că nu m-ai întrebat.

Argumentul era corect, nu-mi amintesc s-o fi întrebat dacă avem un cadavru în debara.

— Al cui este?

A numărat câteva ochiuri, apoi a ridicat privirea.

— Încă nu s-a hotărât.

***

A doua zi m-am prezentat la Serviciul de Evidență a Persoanelor Decedate, funcționara de la ghișeu mi-a cerut certificatul de deces.

— Nu-l am.

— Atunci de unde știți că este mort?

— Nu respiră.

— Asta nu dovedește nimic.

— Este rece.

— Nici asta.

— Are ochii închiși și nu răspunde când vorbesc cu el.

Funcționara a oftat.

— Domnule, avem foarte mulți cetățeni care îndeplinesc toate aceste condiții și sunt în continuare înregistrați ca persoane active.

Mi-a întins un formular.

— Completați cererea pentru constatarea provizorie a decesului.

La rubrica „Relația solicitantului cu decedatul” am scris „necunoscută”.

La rubrica „Data decesului” am lăsat liber.

La rubrica „Cauza probabilă” am scris „nu știu”.

Funcționara a examinat formularul.

— Nu se poate.

— De ce?

— Nu puteți declara că nu știți cauza decesului.

— Dar nu o știu.

— Atunci treceți „cauze necunoscute”.

Am corectat.

— Și data?

— Nu o cunosc.

— Treceți o dată aproximativă.

Am scris „înainte de marți”.

Funcționara a ștampilat cererea.

— Vă prezentăm condoleanțe provizorii. Veți primi răspuns în treizeci de zile lucrătoare.

— Și până atunci ce fac cu mortul?

— Îl păstrați în condiții corespunzătoare.

— Care sunt acestea?

— Nu există încă norme, tocmai de aceea vă recomandăm să nu modificați situația existentă.

***

Când m-am întors acasă, Liușka întinsese bucata de covor croșetat în bucătărie, era atât de verde, încât mă dureau ochii.

— Ai rezolvat? m-a întrebat.

— Nu, va trebui să-l păstrăm.

— Atunci să-i dăm ceva de mâncare.

— Este mort.

— Tocmai de aceea, n-a mâncat nimic de când e în debaraua noastră.

Am încercat să-i explic că morții nu mănâncă, dar mi-a spus că nici eu nu mâncam întotdeauna când eram supărat și nimeni nu mă declarase mort. Am pus o farfurie cu supă în debara. Seara, farfuria era goală. Am întrebat-o pe Liușka dacă intrase acolo.

— Nu.

— Atunci cine a mâncat supa?

— Poate i-a fost foame.

— Dar este mort!

— Și eu sunt obosită, mi-a răspuns, fără ca asta să mă împiedice să croșetez.

Nu am mai insistat.

***

În următoarele zile, cadavrul a început să ne încurce. Nu făcea nimic, dar prezența lui ne obliga să ținem ușa debaralei închisă, iar aspiratorul nu mai putea fi scos fără să ridicăm picioarele mortului.

Într-o dimineață am găsit pe masa din bucătărie o hârtie, pe care era scris cu litere mici, foarte ordonate: Vă rog să nu mai lăsați lumina aprinsă pe hol, din cauza ei nu pot dormi.

I-am arătat-o soției.

— Vezi? mi-a spus. Și tu te plângi când îți opresc televizorul când adormi.

— Da, dar ăsta e mort!

— Nu înțeleg de ce insiști atât. Poate nu-i place să vorbească despre asta.

M-am hotărât să chem un medic. Doctorul a venit după-amiază, a intrat în debara, i-a luat cadavrului pulsul, apoi i-a ascultat inima.

— Este mort, a spus.

Am simțit o ușurare.

— Deci pot să-l îngrop?

— Nu.

— De ce?

— Pentru că nu prezintă semne de descompunere.

— Dar dumneavoastră ați spus că este mort.

— Din punct de vedere medical.

— Și din ce alt punct de vedere ar trebui să fie, ca să-l putem îngropa?

Doctorul și-a pus stetoscopul în geantă.

— Din punct de vedere administrativ, situația este neclară. Eu nu pot interveni într-o chestiune care nu ține de competența mea.

Înainte să plece, mi-a recomandat să-i măsor temperatura de două ori pe zi și să nu-i administrez medicamente fără prescripție.

***

După două săptămâni, cadavrul a început să primească scrisori. Prima era de la administrația financiară, i se comunica faptul că figura cu o datorie restantă pentru anul următor.

A doua era o invitație la o reuniune a foștilor colegi de liceu.

A treia era de la o femeie care îi scria că îl așteaptă de douăzeci și șapte de ani și că, dacă nu vine nici acum, va considera relația încheiată.

Am început să mă întreb dacă nu cumva cadavrul avea o viață mai complicată decât a mea.

Într-o seară am găsit-o pe Liușka citindu-i o scrisoare.

— Ce faci?

— Nu poate deschide ochii.

— Și te ascultă?

— Nu știu. Dar e nepoliticos să primești scrisori și să nu le citești.

M-am așezat lângă ea.

— Tu îl cunoști?

Soția a continuat să croșeteze.

— Da.

— Cine este?

— Omul cu care trebuia să mă căsătoresc.

Am rămas nemișcat.

— Și eu?

— Tu ai venit primul.

— Cum adică am venit primul?

— El întârzia.

Am privit spre ușa întredeschisă și pe sub ea, iarba croșetată începuse să pătrundă în debara. Am vrut să-i spun să nu mai croșeteze atât de repede, dar mi-am amintit că nu era treaba mea.