poate cum izbucnești în râs ca și cerul când e gâdilat de nori sau de urși și cum steaua polară ți se lipea de sâni sau cum înnebuneam ori de câte ori rupeam de pe tine rochia de scrum rochia ta cea mai bună rochia de bal și vântul turbat care rupea carnea de pe tine și mi te dezbrăca sau mai bine aștept până când vei închide ochi și mă voi furișa pe sub pleoapele tale deja străvezii vom visa amândoi ivoriu sau verde oliv în visul din somnul tău apoi vom aprinde focul în noi și vom alunga bruma târzie ca din livezi ne vom topi singurătățile amândoi…

doar ce te-ai trezit din somn și abia îți poți controla tremurul mâinilor în încercarea de a-ți liniști respirația ai visat urât te întreb în fiecare dimineață da, îmi răspunzi visez cum te stingi în brațele mele într-un ultim sărut dar este nemaipomenit îți mai zic chiar așa îmi doresc să trec vămile cu gustul sărat al buzelor tale în gând apoi nu ne mai spunem nimic te așezi în fața oglinzi și încerci să-ți scuturi întunericul din păr apoi îmi clătești ceața din ochi după care mă ajuți să-mi prind piciorul care cu fiecare noapte trecută devine tot mai turbat tot mai înalt și urlă ciudat se agită nervos…

nopțile în care câmpia mea înghite cerul și unde îți băteam la fereastră deschide-mi deschide-mi urlau în mine amintirile luna și cerul unde îți sunt aripile mă întrebai și eu plecam rușinat sub pașii mei se căscau fântâni inutile și hăul cel mare și răul și se auzea plânsetul viilor cu strugurii uciși de prea tineri poate și prețul plătit libertății prea mare sau mersul târșit printre amintiri și iluzii și în urma piciorului cresc păduri de salcâmi îmi crește pe ochi o pâclă neagră și mă înfioară aerul rece din fereastră și nu știu de ce îmi aduc aminte cum muream în fiecare clipă trăită la tine în brațe…

dintr-odată aşternuturile mele au fost cuprinse de o adevărată frenezie îmi dădeau senzația că s-au prins ca într-o horă apoi și patul a început să tremure m-am ascuns în cel mai întunecos colț și-mi clănțăneau fără rost măselele uneori vii și îmi reproșezi că nu mai poți să-ți reazemi viața și fruntea de sufletul meu și că nu mai ai încredere în mine că nu mai sunt cel care a fost că nu are rost să-ți trăiești viața cu mine în gând să mănânci să dormi sau să privești cerul cu mine în minte și că îți e din ce în ce mai greu să-mi vorbești că îți sunt dorințele…

tot timpul mi-a fost frică să nu mă prăbușesc din vis și să mă zdrobesc de dușumea la picioarele patului probabil că ăsta e motivul pentru care de ani buni nu mai dorm mă usuc de oboseală și umblu prin casă de parcă plutesc mi s-au săpat șanțuri adânci de oboseală pe frunte în ele am pus țărână și am plantat pomi de obicei stau toată noaptea cu ochii lipiți de tavan mâinile împăturesc cu migală întunericul să nu facă cute alteori sap cu unghiile în lemnul piciorului scorburi adânci sau tunele lungi care îmi străbat amintirea piciorului care a fost curios este faptul că oricât aș săpa în picior…

Încercați să citiți poezia în timp ce ascultați melodia… veți vedea că veți percepe altfel poezia…   M-am obișnuit ca după o noapte de dureri, de pierderi iremediabile de amintiri și de ascultat în buclă Whiskey Lullaby până când uitam de mine și să nu am timp să mă feresc, ca să urmeze perioade scurte de luciditate senină ca după moarte sau revenirea pentru o clipă a bărbatului care am fost apoi cădeam în mine brusc ca în transă sau cum urca din sufletul meu un iz puternic de putred sau halucinam cu zeci de fantasme învârtindu-se amețitor în fața ochilor mei și cum priveam înspăimântat goana lor nebună apoi…