Corabia nebunilor poemul de încheiere

azi am să-mi cioplesc alt picior cel vechi s-a trezit la viață a înmugurit te-ai mirat până și tu și asta m-a nedumerit mai ales că erai supărată că nu-ți mai răspund la chemări amândoi tânjim după iubire știu deja și asta apoi uită-te la lună cum ne privește cu un ochi și ăla în lacrimi și mi-am adus aminte de maică-mea care cu câteva zile înainte să moară alunga cu bastonul diavolii care nu o lăsau să alăpteze copiii nenăscuți scormoniţi adânc cu fusul cum s-a spovedit și împărtășit cum s-a liniștit și a murit în pace dar care nu a avut puterea să mă părăsească mă întâlnesc des cu ea prin casă ca din întâmplare mă privește blând chiar și când o simt toată ca o dojană sau cum înflorește și se bucură de fiecare izbândă de-a mea sau când reușesc o poezie frumoasă țopăie încântată ca o fetișcană îmi este frică să-ți spun că mă trezesc dându-i bună ziua așa din senin deși nu o văd sau cum îi simt mângâierea pe frunte în fiecare noapte atunci când suferința îmi devine teribilă și de nesuportat și apoi să mă simt ușurat dar ce poți să-mi spui despre mirosul de pâine caldă aburul acela divin cum răzbate din pereți până în oasele mele nu-i așa iubito că am înnebunit strâns în ghearele singurătății ca într-un forceps și mai cred că vine și îmi șoptește poeme pe care de fiecare dată le uit oricât de mult și de multe ori pe nedrept am fost lovit de-a lungul anilor aș vrea să știi că iubesc moartea și că până la urmă nu este vina nimănui pentru eșecurile noastre

în noaptea asta a venit Dumnezeu și mi-a zis că a venit timpul să scriu cartea aceea cartea pentru care m-am născut și să nu mă grăbesc s-o scriu în tihnă și să mai știu că am fost iertat și că mama mă păzește de rău de acolo de la ea și dintr-odată mi-a apărut deasupra capului cercul ceresc aura aceea de foc și lumină și am redevenit copilul minune așa cum m-am născut