mă întrebi cum e să te trezești deprimat să vezi lumea prin crăpăturile pleoapelor ori să fii încă din somn beat să aluneci în vomă să cazi fulgerat pe spate sau să te lovești crunt de-o mirare de o șoaptă de păcat cum să fie, îți răspund acum pot să-ți spun că sunt fericit am început să iubesc că mă trezesc în fiecare dimineață și-mi este îndeajuns și bine că mai am în mine speranță o doamnă mi-a scris că nu ar strica să iau câteva lecții de dans și ori de câte ori îmi va bate în ușă să o invit la vals i-am răspuns că altădată aș fi…

cineva m-a exilat în propria-mi existență ca într-o bulă cu pereții de lut și nu știu cum am reușit să-ți scriu atât de multe poeme și versurile să devină nepereche ori de câte ori se făcea în noi joi joi e ziua în care băieții din sat plecam la vânătoare de fluturi de-a lungul căii ferate hălăduiam și în cer dar mai rar nu știu de ce vecinului meu i se părea că sunt o întâmplare magică și ori de câte ori mă vedea făcea plecăciuni aprindea lumânări tămâia până și urma pașilor mei nepășiți ori se târa în genunchi în spatele meu preț de câteva zile și nu obosea…

în care tot mai rar nopțile mele sunt fulgerate de trupuri fierbinți de femei de fapt nopțile îmi sunt triste tot mai pline de dureri oasele mele se tânguie ca o orgă cu tuburile sparte cântând imnuri roții de lemn și nu mă mai înalță acum suferința ca pe Isus doar mă afundă în mine ca într-un sicriu de plumb te-ai uitat într-o noapte la mine adormită în pat erai beată și aveai cămașa de noapte ridicată până peste cap ți se vedea părul pubian cum înflorea cu gândul la rai adevărul e că sexul cu tine mereu a fost bun ca un zbor libelulă ca o lumină nebună plină…

vreau să-ți povestesc iubito despre orașul cu trei felinare și o bancă uitată în parc unde în fiecare zi primeam o gogoașă și de atâta fericire plesneam despre orașul unde specialiștii în administrat supozitoare în urechi se înmulțeau alarmant iar trupurile noastre se zvârcoleau pe o frunză neîncetat până când dimineața a explodat în bucăți mari de lumină și s-a înnoptat despre orașul în care șeful secției de reparat timpul era mereu cu degetul arătător îndreptat spre o cisternă cu apă sau către umbra mea firavă de om cocârjat dar de cele mai multe ori arăta către femeia călare pe o motoretă carpați din pântecul căreia țâșneau la viraj ceasuri…

cu cât mă uit mai atent la mine cu atât mă cutremur mai mult sunt doar o versiune nereușită nu ceea ce mi-am doream să fiu e ca și cum m-aș recompune în cântecul păsării și cu fiecare răsărit de soare sunt mai trist și parcă niciodată nu am iubit atât de durut tot fâlfâind în mijlocul focului în floarea de crin mereu mi-am dorit să fiu altul așa cum spune Mușina și eu am plătit înainte de a mă naște pentru o altă destinație și nu am reușit acum am plătit înainte de moartei pentru eternitate fie ce o fi în fiecare ne crește apocalipsa ca o gâlmă unora…