Poezie,  Recviem pentru o roată bolnavă mintal

Omul roșu sau zeul tramvaielor electrice

îmi spuneai că sunt deja zeu
și te credeam
iar când era frig
îți căram foc cu spinarea
până ce umerii mi-au ars
și am început să ning
cenușă peste oraș

am început să adun
în mine toate fântânile
întâlnite-n drum
și plouam de fiecare dată
din înaltul rostului meu
de șef-cișmea la castelul de apă
când strada o lua razna
și curgea în valuri mioapă

chiar am visat într-o noapte
că sunt zeu
zeul vatman cu tramvaie
în loc de picioare
cu gâtul burduf
și aveam roți înalte cu tocuri roșii
aveam ochii din termopan
și părul lichid
mai eram și stăpânul
singurului semafor din oraș
și de-atâta mândrie locală
nu-mi încăpeam în piele și tablă

apoi m-am transformat într-un fel de polițist
care umbla la braț
așa fără rost
cu bătrânul cărturar
și un mitropolit

în timpul liber
eram în oraș
un fel de planificator
amator
al orelor de sex
cu faruri și motor

dar și șef peste toate
cercurile din oraș
înghesuite cu talent de pompieri
în groapa cu talaj

eram ca o flacără
și trăncăneam în delir
ca o moară stricată
și mă îndrăgosteam
aproape de fiecare dată
de poezia untoasă și gri
sau de mușcata
uitată în fereastră
de geamul ei eram lipit
eu zeul vatman
un abțibild ceresc și cretin

creștea în mine o foame adâncă
și prezoane și o roată năucă
pașii îmi erau mereu pătimași
doar frica îmi aluneca în sânge
ca o gheară de fiară
iar trupul meu firav
se împrăștia în urmă
firimituri al fostului burgrav

hei, așteaptă-mă uite cum alerg
cu ochii închiși spre tine
și cu brațele larg deschise
și ele flutură flutură flutură
numai pentru tine

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Scroll Up Scroll Up