Poezie,  Recviem pentru o roată bolnavă mintal

Cântecul ploii la începuturi

– fantome și știme –

când ferestrele încep să plângă
una câte una pe bulevard
iar orele zilei s-au împuţinat
şi vine întunericul din gânduri
pâș-pâș pe sub frunte
îmi place să îmbrăţişez nebun
ploaia pe furiş
să o dezmierd să o mângâi
pe oasele de apă
să o sărut să o împing pe spate
şi stropii ei nebuni
toată feminitatea ei închisă în picături
atât de fierbinte
fărâme de sânge de îngeri firavi
îmi va spăla uitarea
și sufletul bolnav

cu ploaia care se va prelinge încet
printre pietre
amintirile pe care le-am așezat tainic
în uitare
în adâncurile subțiri și firave
din sufletul meu
vor ţâşni și se vor înălța
jumătate vis jumătate zeu
ca și cum un miop
ar răscoli pământul iar ochiul
cu mâna cârlig
ne-ar străpunge zâmbetul

apoi eu
tot mai singur tot mai uitat
înconjurat de ziduri de foc
de ziduri de lacrimi
de sângele îngerilor bolnavi
cu milă îmi voi spăla
privirea și trupul sărman
cu apa vie a norilor
de care atârnă știme
ca niște lilieci

hei, cine mi-a pus ploaia în drum?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Scroll Up Scroll Up