suntem cumva blestemaţi trecutul s-a dezlănţuit crâncen ca o fiară peste noi până la ultima firimitură de viaţă până la ultima îndreptare semeaţă pentru fiecare greşeală ni se fărâmă câte şapte oscioare nici nu-mi puteam închipui cât de multe oase sunt zidite în noi ca într-o cetate bucăţi de câmpie în tranzit purtate pe aripi de vânt Vântul din Sud cu corpul de leu şi capul pasăre Grifonul e Fiarei stăpânul Bestiarului în ziua a patra ziua de soldă, unde sunt soldaţii mei? Rap rap bocancii în cer cu craniul de vultur în stânca de cretă adică cu greu a fost scos la lumina umbrită ca o închisoare cu ziduri…

mă rezemam cu ochii de tăria cerului ochii bestiei sângerau în întuneric era îmbrăcată în aur bolboroseam în pumni vorbe neînţelese iar lumea se destrăma de-atâtea pedepse le vorbeam păsărilor şi ele loveau năprasnic aerul cu aripile arse de vânt ca nişte cioturi deodată calea ferată veche se năpustea în câmpie cu şinele lucind cu pietrele în urmă deasupra plutea liliacul angelic agăţat de lună cea mai întunecată plăsmuire vopsită psihedelic când deodată totul se scufundă în moarte în întuneric e şi câmpia stearpă nicio lumânare în ferestre nicio lumină nu poate licări în casele joase din lut frământat privirile mele scotocesc în întuneric tot scotocesc până când liliecii vin…

îmi amintesc cum făceam noduri batistei să nu uităm că suntem că am zburat cândva ţinându-ne de mână lângă sobă bunica torcea lâna de aur când obosea împletea aripi de înger la fereastră maică-mea ţesea ştergare de borangic pe care le împăturea frumos în lăzile de zestre în casă mirosea a busuioc a boabe de porumb fiert şi a mere ţinute în fân, aduse de la munte tu îmi brodai pe umeri crini era o iarnă grea – nu ştiu cum dar numai iarnă se întâmplă de o vreme în viața mea pe cer se mai aude câte un înger căzând lui Dumnezeu îi atârnă de pleoape lacrimi grele de…

Cum dorm îngerii Domnului în boabele de grâu toată iarna ca şi cum cerul celest ar hiberna în pâine sau poate zeii zeii ar sta la pândă ar ţâşni primăvara printre pietrele morii până la noi în suflet deasupra tuturor stă un ţăran cu privirea pierdută în zare şi cu raza lunii înfiptă adânc în piept până la oase e străjerul duhnind a câmpie semănând cu un munte împovărat de o cruce. Toamna alţi îngeri îşi găsesc locul în rădăcina firava a firului de grâu simţi cum urcă pământul în el până la cer bolborosind cuvinte neînţelese sau cum îşi ia câmpia de subsuori şi o aruncă năprasnic peste sat…