Seceta a ucis toată câmpia din mine

e atâta căldură furioasă lichidă peste tot
soarele se prelinge pe lângă bolta subţire
în orașele lumii umbrele orbilor se lipesc de asfaltul topit
ies aburi în zare ca nişte duhuri rele
oraşul a înnebunit curge ca o lavă fierbinte în câmpie
peste brazde, peste ştiuleţii arzând şi macii împietriţi
ţăranii jertfesc soarta în lanul ars de porumb
iese paparuda în miez de taină să ude arşiţa din cuci
şi cântă ca o târfă cu umerii de spumă
în minijupă şi cizme de gumă

s-au răsculat toţi caii morţi din fântâni
printre coloanele de lumânări
cu coastele aripi, cu mirosul de hoit
ca nicicând ei străbat câmpia de-a lungul şi de-a latul
peste dropiile arse peste scrumul încins
mi-e atât de departe încât mă sufoc ninge cu fum în livezi mai spre seară
ne cărăm spitalele şi morţii şi toată câmpia în spate
până la marginea oraşului cernit nuntit cu alai

– îngropăm de zor lumina sub pietre și soarta nu doare.

pe mirişti se aude un fâlfâit de oglinzi înnegrite
cad cucii trăsniţi ţipetele lor se înfig în ferestre în oase în timp
bătrânii satului neputincioşi adunaţi în cerc în livada de duzi
bat din picior şi în toaca de lemn
ei invocă ploaia ori moartea nici nu se mai ştie ce
din vechiul curcubeu se scurg culorile până la piele
hoţii de ploaie sparg lacătele nopţii şi fură
tot întunericul ce-a mai rămas în lume
în sufletele noastre un înger scurge ceară
într-o pecete, sigiliul vieţii fără de moarte
rana din pleoapă cuprinsă de febră,
în mine încă mai creşte lumină, să ştii!

Categorii

Lasă un răspuns