-
Fotografia ultimei respirații… în doi
abia ajuns în orașul tău te-am văzut din prima stăteai așa cu singurătatea la vedere cu ochii tumefiați fără pleoape și căprui orbitele lor păreau niște scorburi pline de frunze și amintiri toți te ocoleau speriați și nu știai de ce am fost nevoit să-ți învăț gândurile toate pe de rost să-ți ridic cuvintele și să le înalț ca pe niște biserici cred că nici nu știai că sunt singurul care vedea în fereastră cum trupul tău prindea aripi și cum înflorea ca o floare albă și nevinovată visele noastre s-au îngemănat înainte de vreme așa că s-au îmbolnăvit toate a păcat iar lemnul ferestrei ți s-a înfipt adânc în…
-
Fâlfâirea mâinii stângi tulburată de vină
înainte de a trece în neputință mă retrag pe furiș în umbră aici cândva am ascuns o fărâmă de lume o pereche de pleoape absurde tăcere și multă nelumină și unde prezentul e demult trecut – veșnică ruină în zilele cu soț pe aici trec păsări măiestre apoi corăbii nebune un cuc și bătrâne livezi și nu mă mai crezi uite cum stau în mine într-un alt mine și alt mine aproape la nesfârșit și nu e risipire e doar… nemurire
-
Stop cadru sau ultima licărire
din camera mea toate zilele se văd cenușii și de fiecare dată când am curajul să pășesc afară lumina mă izbește năucitor în frunte și toată lumea se învârte cu mine într-o teribilă buimăceală deși cerul încă e albastru norii sunt și ei sus și tot albaștri iar pământul e ca pământul pământ mai tot timpul în satul meu oamenii sunt ocupați cu nemișcarea stau chirciți în spatele umbrei și de plictiseală sau foame își își taie hălci mari din curcubeu și strălucesc în noapte intermitent ținând fiecare câte un scarabeu în palme tot mai des îmi amanetez de sub pleoape cerul de sub unghii pământul de sub tâmplă nemurirea…
-
Anatomie provincială
„Am să-ți spun bună seara, deși va fi zi” Ca un fum de ţigară, sufletul – Adrian Păunescu ceva ca o mașinărie infernală ticăie în oasele mele nepăsător merg mai departe în suflet știu sigur am un pendul el mă ajută să țin ritmul atâtea poeme pe cuvânt atâtea iubiri și atâtea lacrimi la zi un organ important este poetul organ social se spune că doar poeții militanți sunt importanți mie îmi plac acei poeți care se zbat ca ziua de azi să fie ziua de ieri și vinul bun și alb la fel de importanți mi se par și morții morții din neam și cum bântuie ei prin podurile…
-
Cât de adânc…
vreau să-ți povestesc despre cât de dinăuntru e în sufletul meu și chiar dacă te obosesc te voi ruga mereu să îndrăznești să mă cauți să mă cunoști cu ce voi începe mă întrebi? cu mâinile cu gura cu dinții mintea e deja un loc incomod uite, nu am spus nimănui nici ție până acum cât de mult pot să iubesc te-am lăsat să mă ghicești să mă simți cum ard să vezi câte mii de fluturi îmi sunt în ochi ca în livezi și câtă lumină țâșnește din pieptul meu și nu înțeleg cum poți să nu mă iubești chiar mă vezi cum zbor, cum ard și cum dorințele…
-
Noapte de noapte
la naștere o ursitoare mi-a prevestit că voi muri de cum mă voi îndrăgosti de tine prima oară apoi mai m-a și blestemat să bântui lumea ca o fantomă aiuritoare cu tălpile goale și de un timp năpăstuiesc cu sârg trei fete de treabă și un călugăr ciung noapte de noapte când e lună plină nu te întrista nici nu mă plânge să știi că nu e atât de rău cum pare pot spune chiar că îmi place aici unde doar râd în hohote bizare peste flăcările negre țâșnite din ape înfricoșat de umbre dar cumva mai viu noapte de noapte numai când e lună plină acum e chiar lună…
-
Nemeții
nu a mai nins de demult în copilăria mea mi s-a uscat sufletul de-atâta așteptare și buzele îmi erau crăpate gura amară doar mama uite mai răzbate din uitare cu strachina aburindă plină cu lapte și cu felia groasă de pâine în mâna cealaltă apoi îmi mai aduc aminte de plânsul de la căpătâiul ei dar și de îngerul rătăcit în așternuturile noastre a venit și timpul ca să mă smulg din ideea de frunză din starea de dud în mormânt somnul meu alb nemeții unde visul ca și rostul roții este același în fiecare clipă a eternității și unde luna și-a eliberat lupii pe tărâmul celor o mie de…
-
Neînchipuite
mă uimeşti îţi zic şi-mi cade întuneric stupid peste ochi cade și peste ferestre fără tine nimic nu mai sunt nici lună nici măcar chip armate de îngeri armate terestre năpăstuiește somnul frumoasei metrese oricât mă străduiesc îmi este greu să mă deschid mă prind de gând şi trag de mâner până când se face noapte sau până când se face iar dimineaţă în neliniştea mea când pleci laşi uşa de la intrare deschisă pe unde intră aerul rece intră și poştaşul cumva prins într-o stângace uimire cu mâna pe clanţă… tu tot mai speri c-am să-ți scriu versul nepereche deși e deja prea târziu chef nu mai am și…
-
Sărmana Evlyn Roe
îți simt pe gât strânsoarea delicată a braţelor ca o adiere de vânt și se face dintr-odată noapte în așternut într-o monstruoasă conspirație, șoldurile tale imense înfăşurate în mătasea moale a sorţii fabuloase îți sunt cizmele zburătoare picioarele tale adevărate coloane și tu agățată cu ochii de cer îmi zici ia-mă monșer munţii sunt gata să arunce peste inima ta avalanșe năuce și bulgări de gheață umbra gurii tale adevărate crevase și eu aruncându-mă dezamăgit în prăpastie îți dau cu flit deodată văd apropiindu-se moartea dezarticulată și lipită de întuneric bolborosea ceva despre o corabie apoi a rostit clar „sărmana Evlyn Roe” și s-a făcut iar frig în noi și…
-
Ca un greiere
ești ca un greiere borțos mi-ai zis într-o seară aveai lucrurile strânse hotărâtă să pleci și mi-am adus aminte cum ne-am tras de păr cum te-am bușit de pereți și cum ne-am cărat pumni fără milă în urechi ești slab ca o scândură ai continuat să-mi zici cu burta mare și albă cu picioarele lungi subțiri și păroase și mergi prin dormitor mai mult țopăind ca o broască te scobești în nas bei vodcă vin ieftin toată ziua ești beat scrii poeme vicioase pe fețe de mese dormi încălțat dar când îți iei chitara cânți dumnezeieşte ești greierul meu ciudat mai apuci să-mi zici înainte să te arunci peste mine…
