Natură moartă cu o muşcată roşie sub un soare albastru

clocoteşte în mine mândria de orb şchiop
uite cum se face ea stâlp temelie
zideşte-mi pe umeri un corn şi suflă
zic îngerului din oala de fier cu mânere de plută

cum mi se umflă bobul de orz pe sub coastă în burtă
pe sub subsuori trec armate inceste
de greieri beţi cu arcuşuri din oase de peşte
la televizor despre învăţături apocrife vorbeşte un orb
iarba îşi învaţă şi moartea şi coasa
ştiai că veşnicia a înflorit în spatele câmpiei în tufişuri
iar casele ei sunt catedrale cu ferestre arzând?

cumva ne muşcăm buzele până când ne plesneşte sângele în faţă
ca şi cum şoarecii berci ne-ar umple de blesteme
prin mirişti de noroi în întuneric şi ceaţă

nu se poate să îţi scoţi ochii
şi în acelaşi timp să refuzi să vezi cum oraşul se pierde încet
cum fuge el în câmpie cu străzile suflecate până în noapte
lanul de grâu îl priveşte cu ciudă apoi se închide în el până se coace
sau cum îţi cade lumina oblic prin păr în adâncul umărului până în călcâie
tu ai tăcerea fugită în munţi
ai unghii de oţel şi îngeri căzuţi sub ferestre

un ghiveci de lut cu o muşcată roşie
şi tu mângâindu-ţi dimineţile şi frunzele de soarele albastru
 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *