Constiinta marturisitoare

Conștiința mãrturisitoare


Articol apărut în revista literară „Bucureștiul literar  și artistic”, nr. 54, martie 2016, pagina 5.

Petre Ioan Crețu (n.1954) a publicat, între 1976 și 1983, poeme în revistele  Contemporanul, România literarã, Vatra și SLAST. În 1983 a înființat și condus la Cãlãrași cenaclul Danubius pe care l-a pãrãsit 3 ani mai târziu când a renunțat, totodatã, sã mai scrie. Dar, în 1992 revine la vechea pasiune, ca autor de prozã scurtã, de data aceasta și sub pseudonimul Al. Cremardia, în Semnal de Sud, ca, din 2009, sã fie din nou prezent cu poezie în Agonia – Ateliere Artistice. În primele luni ale anului 2014 semneazã consecvent poeme în revista Helis, ca, în luna martie a aceluiași an, sã debuteze editorial cu Poemele sãptãmânii uitate (Editura Vif din Constanța).

Poetul cu o traiectorie interesantã, dacã nu chiar atipicã, dat fiind cã biografia lui nu-i deloc strãinã de trãirea unor situații-limitã, e din nou
prezent în librãrii cu volumul Câmpia în genunchi (Editura Picart,  2015), carte care-și trage sevele inspirative din eterna câmpie magicã, nealta decât cea a lui Ștefan Bãnulescu, Fãnuș Neagu ori George Alboiu, Bãrãganul sãu mirosind a cruce și a noroi, populat de pãsãri mãiestre și de balauri cu platoșe de argint și având drept repere cumpenele de fântâni, drepte ca niște lumânãri. Acest topos fascinant folosește de decor unor tulburãtoare scene de dragoste, chit cã aceasta din urmã nu-i de multe ori altceva decât o singurãtate ridicatã la pãtrat și o perpetuã mirare paroxisticã încât sã facã imposibilã orice întoarcere a celor ce alcãtuiesc, sub zodie thanaticã, firește, binomul erotic: „la noapte am sã visez cã voi zbura pe deasupra orașului/ aripile îmi vor fi mari și negre de zeu tânãr încã neînfrânt/ mã voi opri la fereastra ta și mã vei întreba dacã zbor/ iar eu îți voi rãspunde cã nu, nu zbor, doar visez// nu ar trebui sã-ți fie teamã uneori mi se întâmplã sã mor/ moartea aceea dintre o singurãtate și altã singurãtate/ poate singurãtatea mea/ singurãtatea ta ținându-se de mânã unde verdele frunzei fuge din copaci/ unde muzica nu se cântã ci doar se vede curgând/ poate urma unui suflet/ poate umbra unui nor/ pe câmpia rãscolitã/ lunecã ca un fior…/ de un timp umbra mea șovãie sã mã urmeze cumva e gata sã gãseascã alt trup/ tu mã chemai sã fugim sã zburãm/ sau sã murim întro tandrã uimire – dar dacã vom uita drumul spre noi? (Sã murim într-o tandrã uimire). În alte poeme sunt puse în antitezã viața și moartea, bucuria și tristețea, nașterea și moartea, îngerul și demonul, visul înãlțãtor și realitatea degrada(n)tã, plenitudinea fizicã și fragilitatea, amintirea și uitarea, întremarea și secãtuirea psihicã, echilibrul și clãtinarea, elanul vital și resemnarea, trufia și smerenia, misterul potențator de cunoaștere și nuditatea lucrurilor, natura reconfortantã și civilizația sufocantã, Mielul și Fiara Apocalipticã ș.a.m.d. Iatã un singur exemplu din enorm de multe altele: „nu-ți poți scoate ochii/ și în același timp sã refuzi sã vezi cum orașul se pierde încet/ cum fuge el în câmpie cu strãzile suflecate pânã la bordurã/ lanul de grâu îl privește cu urã și se închide în el pânã la venirea verii/ sau cum îți cade lumina oblic prin pãr în adâncul umãrului pânã în cãlcâie/ tu ai tãcerea fugitã în munți/ în unghii de oțel și îngeri cãzuți sub ferestre” (Naturã moartã). Petre Ioan Crețu scrie exorcizator despre frica existențialã a omului modern nu o datã pãrãsit sau doar pus la încercar  de divinitate și avându-și oricând în sine propria-i moarte, ca pe un carnet CEC la purtãtor, precum în acest scenariu liric cu moralã și finalitate christicã: „Îți mai aduci aminte de îngerul care voia sã-mi vândã un câine?/ Ne-am întâlnit în restaurantul gãrii/ bea vodcã ieftinã și își plângea de milã/ poate nu știai tocmai se întâmplã îmi zice/ Dumnezeu a plecat și nu se mai întoarce, ești pregãtit?/ Sã mergem zic și îmi era fricã/ în mine crucea de lemn crescuse adânc în sânge/ cuvintele magice neprihãnite crestate în tâmplã scânteiau/ simțeam cum mã înconjoarã luminã și duh/ iar singura justificare a existenței mele era învierea// – pentru a trãi veșnic mai întâi muri! (Apocalipse provinciale). În optica Lui Petre Ioan Crețu, poetul joacã un rol mesianic și providențial în ordine socialã și cosmicã, dar societatea nu-i respectã statutul de ales și-l asociazã mai degrabã unei ființe excentrice, nebunului fugãrit din turla bisericii unde s-a stabilit spre a fi mai aproape de Dumnezeu, precum înseducãtorul poem antologic Poetul și floarea. Satul zãmislitor de veșnicie se depersonalizeazã și devine tot mai mult o amintire depãrtatã (Caravana cu trei cuci, Recviem, Câmpia frântã).

Poetul se dorește salvatorul câmpiei, precum în acest vers emblematic de inspirație biblicã: Am sã port câmpia în spate pânã o s-o urc pe munte sã respire (Câmpia beatã de maci). La fel de emblematic și de sugestiv e, în aceste amintiri frugale dintro copilãrie de basm, și magistralul stih: „Nu știu cum dar numai iarnã se întâmplã în mine” (Copilul nostru). Întâlnim aici și o autobiografie liricã adiind dinspre sonurile curate ale poeziei labișiene: „pe mine mama nu m-a nãscut pe pãmânt/ a scormonit în cer cu disperare/ cu laptele și sânge din țâțe șiruind/ ce mamã am avut!/ tata și-a fãcut mai întâi cruce mare/ și-a dat cu sete cușma de pãmânt// în loc de picioare, cu rãdãcini/ am fost nãscut, în osul alb al duminicii în luminã,/ pe care repede le-am prins de pietre/ sã nu mã poarte vântul pe sub duzi.”

 Existã, în discursul poetic al lui Petre Ioan Crețu, și o temã a timpului ce curge neiertãtor și sporitor de singurãtate. Prietenii de odinioarã se mutã sub crucile câmpiei, iar vremea plecãrii sale în lumea umbrelor i se pare cum nu se poate mai aproape: „Vin cucii sã-mi coseascã grâul crescut sãlbatic printre pruni” (Un altfel de singurãtate). Sau: „De sub unghii țãrâna ne țâșnește a floare a pãpãdie sau a rug/ picioarele ca niște rãdãcini ne cautã strãbuni întinși pe spate sub un dud/ de brațe ne atârnã talanga pentru cuci hai sus îți zic ține-te de mine sã vezi/ cum mã pândește moartea ascunsã în livezi” (Strãjerul). Ca și: „În mine moare timpul pe cruce rãstignit” (Nu doar lumina). Poetul regretã timpul irosit în chip irecuperabil: „acum intru în moarte cu pași nesiguri târșiți/ chircit sub greutatea timpului irosit/ ce dor îmi e de copilãrie…” (…pânã plesnesc). Alte poeme sunt pagini de jurnal inspirat din lumea spitalului: Întoarcerea în spital, Gândacul Vasile, Asistenta cu sâni de cauciuc. Acest topos e vãzut ca o antecamerã a morții, dar poetul-pacient nu se plânge niciodatã de propria-i suferințã și nici nu pune, ca și Iov, la îndoialã voința lui Dumnezeu, ba chiar mai gãsește puterea sã se și amuze. Veșnicia se asunde sau se concentreazã în fiecare clipã de care îndrãgostiții trebuie sã învețe sã se bucure și so prețuiascã fãrã rezerve întrucât e irepetabilã (Eternitãți de-o clipã). Poetul se simte îndreptãțit sã-și întrebe iubita: „îți mai amintești câte vieți am petrecut împreunã?” (Fluturarea mâinii înainte de ne sinucide).

În finalul cãrții, poetul adunã sub genericul Bestiarul și sãptãmâna apocalipticã, un numãr de șapte poeme tulburãtoare urmãrind îndeaproape și decupând scene reprezentative cu mare încãrcãturã simbolicã din Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul. Poetul, care poate nu întâmplãtor are unul dintre prenume comun cu al evanghelistului, își asumã, cum de altfel a fãcut-o pe tot parcursul cãrții sale, rolul de conștiințã mãrturisitoare a timpului sãu care e, de la zi la zi, tot mai rãzbunãtor: secete pârjolitoare, inundații catastrofale, poluare generalizatã, încãlzire globalã, cutremure nemiloase, epidemii ce se extind fulgerãtor, ravagiile orașului tentacular alienant, cursa înarmãrilor, acumularea bogãțiilor Terei în mâinile câtorva potentați ce propovãduiesc fãrã rușine instaurarea unei Noi Ordini Mondiale și manipuleazã, pe toate cãile, gândurile locuitorilor tot mai spoliați și mai depersonalizați ai planetei.

Petre Ioan Crețu, care a apãrut relativ târziu în peisajul literar românesc, e un poet demn de toatã atenția, fiecare din întâlnirile cu poezia lui transformându-se automat într-o fiestã de mare amplitudine spiritualã și esteticã.

Ion Roșioru




Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *