Regele și pânza numerotată

Imaginea reprezentative a fost generata cu AI

În noaptea aceea nu puteam să dorm, luna lumina atât de blând grădina cu pruni din fața casei încât nu am rezistat  tentației și am ieșit să mă plimb printre pruni. Era liniște și numai dinspre șosea se auzea, din când în când, lătratul unui câine, iar deasupra fântânii plutea un nor atât de mic încât părea că se rătăcise. M-am oprit lângă prunul cel bătrân, când m-am apropiat de el am auzit o voce.

— Și pe vremea aceea aici nu era nicio grădină, spunea cineva. Era un regat.

M-am uitat în jur. Nu se vedea nimeni.

— Un regat adevărat? a întrebat o voce subțire.

Abia atunci am observat, lângă rădăcinile prunului bătrân, un prun foarte tânăr, abia răsărit, avea două frunze și o singură ramură.

— Adevărat, a răspuns prunul bătrân. Atât de adevărat încât nimeni nu mai știe dacă a existat.

— Și ce s-a întâmplat cu el?

— A dispărut.

— De ce?

— Din cauza unei farfurii cu supă.

Prunul cel tânăr și-a clătinat singura ramură.

— Nu se poate ca un regat să dispară din cauza unei farfurii cu supă!

— Ba se poate. Mai ales dacă supa este prea fierbinte.

M-am așezat pe marginea fântânii, ca nu cumva să mă observe și să-i întrerup.  Prunul bătrân a foșnit încet și a continuat.

— Ascultă, i-a spus celui mic, să nu mă întrerupi că mă încurci, abia mai țin minte că povestea asta s-a întâmplat .

***

În dimineața în care numărul treisprezece a dispărut din regat, regele se pregătea să mănânce o farfurie cu supă. Nu era un rege bătrân, dar nici tânăr nu mai putea fi considerat, fiindcă împlinise patruzeci și șapte de ani de trei ori. Prima dată îi împlinise în mod firesc, a doua oară dintr-o greșeală a cancelarului, iar a treia oară pentru că regina, care murise între timp, îi spusese că nu arată nici măcar de patruzeci și șapte. De atunci, regele refuza să îmbătrânească fără aprobarea Consiliului de Coroană și în fiecare dimineață lua micul dejun la o masă lungă, așezată în sala tronului. Masa era acoperită cu o pânză albă, brodată cu numere de la unu la doisprezece, numerele erau așezate în cerc, asemenea orelor de pe cadranul unui ceas. Pânza fusese țesută de străbunica străbunicii regelui, o femeie care trăise atât de mult încât, spre sfârșitul vieții, începuse să-și amintească lucruri care încă nu se întâmplaseră și înainte să moară, îi spusese fiului ei:

— Să nu tăiați niciodată pânza asta, numerele sunt mai bătrâne decât toți regii care au existat vreodată și nu le place să fie deranjate. Fiul ei a respectat cu sfințenie ceea ce i-a poruncit maică-sa și nu tăiase nici un fir din pânză așa au făcut toți urmașii lui, dar nu știu de ce actualul rege din această povestire nu știa de interdicția de a tăia pânza atât de veche. Odată cu pânza, moștenise și o coroană prea mare și mai moștenise și credința că nu trebuie să aibă niciodată încredere în oamenii care știu să numere până la infinit, iar în dimineața aceea, supa era prea fierbinte.

— E prea fierbinte! a spus regele. Bucătarul a fost chemat imediat.

— De ce mi-ai adus supa atât de fierbinte?

— Pentru că, Majestate, dacă v-o aduceam rece, v-ați fi supărat.

— Și acum ce fac?

— Așteptați să se răcească.

Regele a privit îndelung farfuria.

— Și dacă, între timp, mor?

Bucătarul n-a știut ce să răspundă.

— Vedeți? a spus regele, asta este problema cu voi, nu vă gândiți niciodată la consecințele faptelor voastre și l-a trimis la închisoare pentru neglijență culinară. Rămas singur, regele a început să sufle în supă. A suflat de douăsprezece ori, câte o dată pentru fiecare număr brodat pe pânză, dar supa a rămas la fel de fierbinte. A încercat să sufle și a treisprezecea oară și atunci a observat că pe pânză nu exista numărul treisprezece.

— Aici este greșeala, și-a spus. Cum să se răcească supa dacă lipsește un număr?

A poruncit să i se aducă o foarfecă, chiar nu avea de gând să distrugă pânza. Voia numai să așeze numerele în linie dreaptă, pentru a vedea unde ar fi trebuit să se afle treisprezece și a tăiat bucata pe care era brodat numărul unu. Apoi pe cea cu numărul doi. Când a ajuns la șapte, din bucata de pânză a căzut un bătrân, era foarte mic, cam cât înălțimea unui pahar de băut pălincă, avea barbă albă și purta un costum de ceremonie.

— Vă rog să fiți atent, Majestate! a spus bătrânul. Era cât pe ce să-mi tăiați locuința.

Regele a lăsat foarfeca jos.

— Cine ești?

— Șapte.

— Șapte ce?

— Numărul șapte.

— Și ce cauți în fața mea de masă?

— Locuiesc aici de la începutul acestui regat.

— Dar numerele nu locuiesc nicăieri!

— Asta credeți dumneavoastră.

Bătrânul s-a așezat pe marginea farfuriei și și-a încălzit mâinile deasupra supei.

— De fapt, a continuat el, nici nu mai putem locui liniștiți, ne-ați mutat de atâtea ori dintr-un an în altul, dintr-o lună în alta, dintr-un război în altul, încât nu mai știm unde ne aflăm.

— Cine v-a mutat?

— Dumneavoastră, oamenii.

— Eu sunt rege!

— Și noi suntem numere.

Regele a considerat răspunsul insolent, a bătut din palme și a poruncit să fie adus ministrul Justiției. Ministrul a sosit după un sfert de oră, purtând pe cap o perucă pudrată, iar în mâna stângă ținea o colivie goală.

— De ce ai adus colivia? l-a întrebat regele.

— Pentru eventualitatea în care Majestatea Voastră va dori să închidă ceva.

— Închide-l pe șapte!

Ministrul a privit spre bătrânel.

— Nu se poate.

— De ce?

— Dacă îl închidem pe șapte, săptămâna va avea numai șase zile.

— Și ce dacă?

— Ziua de duminică va dispărea.

Regele s-a gândit puțin.

— Atunci închideți ziua de luni.

— Dar ziua de luni nu este un număr.

— Cu atât mai bine. N-are cine să reclame.

***

În după-amiaza aceea, ziua de luni a fost arestată și nimeni n-a văzut cum s-a întâmplat, dar săptămâna a început cu marți, iar oamenii au fost foarte mulțumiți. Muncitorii pierduseră o zi de lucru, funcționarii câștigaseră una de odihnă, iar elevii descoperiseră că lecțiile de luni nu mai trebuiau învățate. Numai un bătrân ceasornicar a venit la palat să protesteze.

— Majestate, mi-a dispărut ziua în care m-am născut.

— Când te-ai născut?

— Luni.

— În ce an?

— Nu mai știu.

— Atunci de unde știi că te-ai născut?

Ceasornicarul a rămas pe gânduri.

— Mama mi-a spus.

— Mai trăiește?

— Nu.

— Atunci n-avem martori.

L-a trimis acasă, dar în noaptea aceea s-a întâmplat ceva neobișnuit, toți copiii născuți într-o zi de luni au început să întinerească. La început, părinții s-au bucurat, un copil de zece ani redevenise de nouă, unul de șapte redevenise de șase, iar un băiat de cincisprezece ani, care tocmai începuse să fumeze, s-a trezit din nou la vârsta la care nu știa nici măcar să aprindă un chibrit.

După trei zile, în regat au apărut copii care nu mai fuseseră încă născuți. Mamele îi purtau în brațe fără să-i poată vedea și în tot regatul se auzeau numai plânsetele, iar regele a fost nevoit să convoace Consiliul de Coroană.

— Trebuie să facem ceva!

— Să eliberăm ziua de luni, a propus ministrul Justiției.

— Exclus! Ar însemna să recunoaștem că am greșit.

— Atunci să arestăm și ziua de marți.

— De ce?

— Ca să nu se simtă ziua de luni singură.

Propunerea a fost aprobată în unanimitate.

***

După dispariția zilei de marți, în regat au început să se întâmple lucruri greu de explicat, pâinea se cocea înainte de a fi frământată, caii ajungeau la destinație înainte de a pleca, iar scrisorile primeau răspuns înainte de a fi scrise, până într-o dimineață când regele a primit o scrisoare de la propriul său fiu, ceea ce l-a surprins la maxim, pentru că nu avea încă copii. Scrisoarea începea astfel:

Dragă tată,

te rog să nu mă mai aștepți pentru că nu mai pot să mă nasc niciodată, ai închis ziua în care urma să mă nasc.

Cu dragoste, fiul tău.

Regele a citit-o de trei ori.

— Cine a permis expedierea acestei scrisori? Poștașul a ridicat din umeri.

— Nu știu, Majestate. Eu am primit-o mâine.

— Cum adică mâine?

— Așa scrie pe ștampilă.

Regele a privit plicul și într-adevăr, ștampila poștală purta data zilei următoare.

— Atunci vino mâine să-mi explici!

— Nu pot.

— De ce?

— Mâine am murit.

Poștașul și-a scos chipiul, a făcut o plecăciune și a plecat.

***

În aceeași seară, numărul șapte a apărut din nou pe masa regelui, acum nu mai era singur. Îl însoțeau doii tovarăși, un băiat foarte slab, cu ochi albaștri, și doisprezece, o femeie bătrână care purta la gât un șirag de chei.

— Am venit să negociem, a spus șapte.

— Ce vreți?

— Să ne dați înapoi pânza.

— Este a mea!

— Nu, dumneavoastră aveți numai dreptul să mâncați pe ea.

Regele a izbucnit în râs.

— Eu sunt stăpânul regatului!

— Al regatului, poate, dar nu și al numerelor.

— Dar cine este stăpânul numerelor?

Cei trei s-au privit.

— Nimeni, a spus doisprezece.

— Atunci cum de există?

— Tocmai de aceea.

Regele a simțit pentru prima dată o teamă pe care nu o putea numi.

— Și ce se întâmplă dacă refuz?

Femeia a scos o cheie din șiragul de la gât.

— O să-l eliberăm pe treisprezece.

— Treisprezece ce?

— Nu știm.

— Cum să nu știți?

— Nimeni n-a trecut vreodată dincolo.

— Dincolo de ce?

— De doisprezece.

Regele a privit fața de masă. În locul unde se termina numărul doisprezece apăruse o bucată nouă bucată de pânză, iar pe ea era brodat numărul treisprezece, regele nu-și amintea să fi văzut vreodată acel număr.

— De unde a apărut?

— De acolo de unde apar toate lucrurile care încă nu există, a spus șapte.

— Și unde este locul acela?

— Sub masă.

Regele s-a aplecat, dar sub masă era întuneric, apoi a văzut o scară. Urcase și coborâse de multe ori scările palatului, dar aceasta era cu totul diferită. Treptele nu duceau în jos, ci spre o încăpere aflată deasupra tavanului.

— Cine locuiește acolo?

— Cei care nu au fost numărați niciodată.

— Sunt mulți?

— Infinit de mulți.

— Și ce vor?

— Să fie.

Regele s-a ridicat brusc.

— Nu se poate! Dacă îi lăsăm să existe, cine o să-i conducă?

Șapte a zâmbit.

— Tocmai asta este problema dumneavoastră, Majestate, credeți că tot ce există trebuie să fie condus.

***

În noaptea aceea, regele a hotărât să distrugă pânza. A chemat călăul, i-a dat foarfeca și i-a poruncit să taie toate numerele.

— În ce ordine? a întrebat călăul.

— De la unu la infinit.

— Și când termin?

— Când ajungi la capăt.

Călăul a început să taie. A tăiat unu, doi, trei, patru, cinci, șase, când a ajuns la șapte, mâna i-a dispărut. A continuat cu cealaltă, la opt i-a dispărut piciorul stâng, la nouă, cel drept, la zece, trupul, iar la unsprezece, capul. Când a ajuns la doisprezece, nu mai rămăsese din el decât foarfeca, care continua să taie singură. Regele a privit îngrozit.

— Opriți-o!

Dar nu mai era nimeni în încăpere, nici miniștri, nici servitori, nici paznici, palatul dispăruse demult, de fapt și regatul dispăruse. Rămăsese numai masa, cu farfuria de supă și foarfeca și, dincolo de masă, o ușă. Regele s-a apropiat, pe ușă scria: IEȘIRE.

A apăsat clanța, dincolo era aceeași încăpere, aceeași masă, aceeași farfurie cu supă și la masă era un rege care tocmai se pregătea să taie fața de masă.

— Nu face asta! a strigat primul rege. Celălalt rege s-a întors.

— Cine ești?

— Eu.

— Eu cine?

— Tu.

Celălalt l-a privit cu neîncredere.

— Imposibil. Eu sunt aici.

— Și eu.

— Atunci unul dintre noi este în plus.

Au rămas multă vreme privindu-se, apoi regele de lângă masă a întrebat:

— Tu de câte ori ai împlinit patruzeci și șapte de ani?

— De trei ori.

— Și eu.

— Atunci suntem același.

— Nu neapărat.

— De ce?

— Pentru că eu încă n-am tăiat pânza. Regele venit prin ușă a încercat să-și amintească ce se întâmplase, dar nu-și mai amintea nimic. Știa doar că undeva, într-un loc care nu exista, cineva continua să taie, apoi a observat că în farfurie supa se răcise.

— Mănânc-o, i-a spus celuilalt.

— De ce?

— Pentru că altfel o să se întâmple ceva îngrozitor.

Celălalt rege a luat lingura și a gustat.

— E prea rece, a zis și a chemat bucătarul.

— De ce mi-ai adus supa prea rece?

— Pentru că, Majestate, dacă v-o aduceam fierbinte, v-ați fi supărat. Regele s-a gândit puțin.

— Și acum ce fac?

— Așteptați să se încălzească.

— Și dacă, între timp, mor?

Bucătarul n-a știut ce să răspundă, atunci regele a luat foarfeca, dar înainte să taie, din pânză s-a auzit o voce… în acest moment prunul bătrân a tăcut. Luna coborâse aproape de acoperișul casei, iar norul cel mic de deasupra fântânii dispăruse.

— Și asta a fost tot? a întrebat prunul cel tânăr.

— Nu chiar.

— Ce s-a întâmplat cu regatul?

— A fost îngropat.

— Cine l-a îngropat?

— Nimeni. A crescut pământul peste el.

Prunul cel mic a rămas pe gânduri.

— Și noi unde suntem?

— Deasupra.

— Deasupra cui?

— A celor care încă mai cred că domnesc.

M-am ridicat de pe marginea fântânii. Voiam să intru în casă, dar prunul cel tânăr a mai pus o întrebare:

— Și de unde știi toate astea?

Prunul bătrân a foșnit încet.

— Pentru că eu am fost masa.

Am rămas nemișcat.

— Dar mesele nu pot deveni pruni! a protestat cel mic.

— Nici regii nu pot deveni nimic, a răspuns bătrânul prun. M-am apropiat de el și i-am atins trunchiul, sub scoarța bătrână am simțit ceva tare, neted, ca o bucată de lemn lustruit, apoi din el a căzut o bucată de pânză albă. Am ridicat-o, pe ea era brodat numărul treisprezece. Am dus-o în casă și am pus-o pe masa din bucătărie, lângă ceașca de cafea rămasă de seara trecută.

Dimineața, pânza dispăruse, iar în locul ei se afla o farfurie cu supă. Era încă fierbinte.