Petre Ioan Crețu

de-a joaca jocului – experiment prea mult alb în albe vise doar cuvântul doar cuvântul acolo întoarce vântul plânge luna sună plânsul spații întinse, albe, triste prea mult alb în albe vise bântuite-n nopți ucise de feciori cu plete ninse suflete reci zdrențuite de fecioare nenuntite conspirând o floare rară albă pură o candoare spații întinse, albe, triste prea mult alb în albe vise luna ascunsă pe sub poale uite moare uite moare albă pură ce candoare! am o lună am o floare gingașă toată brumată în grădina zbuciumată o fecioară-ngânată sâni în mugur fructul crud și nu mai vreau să te aud spații întinse, albe, vise prea mult alb…

niciodată nu am să înțeleg de ce mă rătăceam de mine noapte de noapte ca într-un sfârșit să dau de noi speriați cu privirile destrămate în colțul unor amintiri târzii, uitate un cuib de întuneric amestecat cu praf eșecurile noastre unde doar mirosul tău mai era viu miros de iasomie crudă îți mai amintești cum ne bântuiau umbrele și cum nu mai știam să ne ținem de mână și cum înstrăinați deja ne supăra orice urmă impură neobișnuit de lumească și câtă ură creștea în noi și tot fugeam înspăimântați ca nu cumva să ne prindem din urmă apoi pâlcul acela de fluturi buimaci, lovindu-se de lună uneori de zidurile…

se limpezește ochiul a verde liniștit sau a căprui în aşteptare însingurat se scurge gândul tulburător spre zare atâta uitare și uite câtă tristeţe se-adună-n noi şi multă însingurare odihneşte-te în mine îţi zic şi uită-te cum înflorește sub pruni reveria cum se stinge lumina în lumânări fără de sfârşit apocalipsă cad îngerii unul câte unul cu rana de cer înfiptă-n piept şi tremură a moarte lăstarii de crin înfășați în ger după un timp m-am regăsit mă prind de la urmă în vămi acolo unde tot creşte verde o lună străvezie ca o lumină rece ca o cruce şi unde visul mă tot repetă și-mi caută urma sărutul tău…

tot o încercare postmodernistă și la fel de tristă aș fi vrut, să fi putut cumva să-mi iau rămas bun și să-ți spun tot ce simt dar mai ales tot ce am vrut de la tine poate chiar aș fi plâns pe umărul tău sau m-aș fi uitat lung la tine o veșnicie, nu vreau să simt o altă atinsură nu vreau să aprind alt foc nu vreau să simt alte mâini cum îmi înconjoară gâtul niciun alt nume să nu mi se rostogolească de pe buze și nici să scriu poeme lungi pentru cine știe ce străină sau să încep o altă zi rămân aici în ziua de pe…

joacă postmodernistă, tristă simți cum te strânge aerul la subsuoară poate vina cuiele flămânde mușcă hulpav cărămida sar șoaptele împrejur a furtună lună plină lună sură cerului cernit cunună rună semn ceresc prunii flămânzi carnea crudă plânge-n dungă sângele a moarte cântă lerui Doamne lerui ler zăbala de fier aripi de-argint nuntă de foc balaurul blond lovit peste bot de albaspină zi-mi de jale zi-mi de nelumină cu vocea lină pietrele de soc aripa de brumă noaptea-n sânge sună frântă în furtună m-am plictisit

de ceva timp m-au numit șef sergent șef major peste armata de suflete oropsite atât în Rai cât și pe Pământ ca orice sergent major în fiecare dimineață chem soldaţii la mine vin doar viii morţii refuză sunt de o săptămână în grevă fac greva foamei în faţa porţii lui Sfântul Pătru ca Sfinția Sa să lase Porţile Raiului deschise intrarea şi ieşirea să fie la liber că doar nu şi-au dat viaţa în atâtea bătălii să se plictisească toată veşnicia în Rai ar cam fi vremea să rătăcească şi ei pe drumurile cerului ba în Iad la o mahoarcă şi o gură de ţuică ba în Purgatoriu unde să…

înainte de a trece în neputință mă retrag pe furiș în umbră aici cândva am ascuns o fărâmă de lume o pereche de pleoape absurde tăcere și multă nelumină și unde prezentul e demult trecut – veșnică ruină în zilele cu soț pe aici trec păsări măiestre apoi corăbii nebune un cuc și bătrâne livezi și nu mă mai crezi uite cum stau în mine într-un alt mine și alt mine aproape la nesfârșit și nu e risipire e doar… nemurire