Poemele pandemice
Poemele pandemice, poemul șase
singur printre femei îmbrăcate în negru puțin neliniștit și cu o durere cumplită în piept apoi trec în umbră pe partea cealaltă a șoselei pe care viața încă urcă pieptiș nu uita rostul tăcerii îmi zici și nu te îndepărta prea mult de tine ai putea fi oricând surprins de întuneric și nu știu de ce ochii au nins drumurile s-au întors de unde-au pornit hei, câtă tristețe am ucis la pândă în vis ai intrat în salon și ți s-a spus conspirativ că vei avea mult de așteptat că e fată și vine pelvian și din nou jocul morții îți tulbură somnul tot felul de arătării de licurici îți…
Poemul unu
no man’s land locul unde ochii tăi înghit tot întunericul din încăperi și unde șoaptele mele au tapetat pereții de la etajul trei iar poemele îmi sunt cuvinte grele reci fac țurțuri la sprâncene și păsări rele se desprind din ferestre una câte una până se umple cerul mai nou tot felul de viruși în armuri de oțel și flegme bântuie spațiul și ne seceră ca pe spice biete oi încolonate spre modernele abatoare mulți dintre noi stăm ascunși în găuri de șarpe conectați la wireless și ne îmbărbătăm unul pe altul de pe smartphone-uri performante tablete calculatoare ne urăm Doamne ajută spunem rugăciuni împreună murim sufocându-ne din teamă dar…
Poemul cinci
labele picioarelor îmi flutură buimace de atâta zbor pe deasupra spaimei în formă de cruce ce ne-a cuprins mută apoi trupul tău se împlântă cu furie în pântecul meu m-ai îndoit și am început să plâng și atâta groază s-a lipit de suflet și plouă peste umbre plouă fatum doar tu te-ai mai născut din fum dar și din răzvrătirea mării cu părul despletit purtat în valuri valuri de vântul înnebunit așteptam cu încrâncenare ca tu să treci mai departe unduindu-ți mersul printre discursuri cuvinte capcane mieroase și nemiloase și să nu mai înțeleg nimic doar mirosul tău de nimfă se mai întâmplă dar nu te mai miri atât de…
Poemul trei
îmi aduc aminte cum aveam grijă de tine ca de ceva prețios și mic și cum îți purtam sufletul pe mâini să nu se zgârie sau să se fărâme lovit de iubire ca de zid ne țineam de mână și fugeam spre țara nimănui unde nimeni să nu ne mai vadă să ne știe și să se uite urât la noi pe acolo treceau mii de marfare și din când în când câte un zmeu de hârtie mov cu sfori albastre și cu două curcubeie prinse cu ață de balcoane și subsuori și ne-am bucurat ca niște copii sălbatici un veac întreg și încă un pic acum de câte ori…
