Poemul trei

îmi aduc aminte
cum aveam grijă de tine
ca de ceva prețios și mic
și cum îți purtam sufletul
pe mâini
să nu se zgârie
sau să se fărâme
lovit de iubire ca de zid
ne țineam de mână
și fugeam spre țara nimănui
unde nimeni
să nu ne mai vadă
să ne știe
și să se uite urât la noi

pe acolo treceau
mii de marfare
și din când în când
câte un zmeu
de hârtie mov
cu sfori albastre
și cu două curcubeie
prinse cu ață
de balcoane și subsuori
și ne-am bucurat
ca niște copii sălbatici
un veac întreg
și încă un pic

acum de câte ori
îmi aduc aminte
de aceste evadări
simt că am pierdut
ceva acolo
poate că le-am uitat voit
fiindcă de atunci ne tot învârtim
în jurul nostru
năuci
fără să reușim
să ne întâlnim
și nu știu cum
dar s-a întâmplat
să mai avem un singur prieten
pe care și pe el l-am uitat
într-un sfârșit

sau cum am fost numit
din senin
paznicul umbrelor
din acel tărâm
și cum răul ne sufoca
încet încet
cineva necunoscut
nevăzut
azvârlea cu pietre în noi
și ne nimerea mereu
exact în plămâni
și tușeam continuu
fără noroc
până ne sufocam
și încetam definitiv să-l mai iubim
pe Dumnezeu
un altcineva și el
la fel de necunoscut
de nevăzut…
din veci