cum îți spuneam mai tot timpul îngerii mi-au râs în nas s-au urinat din înaltul lor peste ochii mei abia luminați mai bine deschide-mi fereastra care dă la cer să-mi închipui că zbor înalt cât mai înalt spre stele la fel de înalt dar spre nicăieri altfel îmi petreceam mai tot timpul recitând poemul lui Dinescu „Mic descântec pentru femeia mâncată de ploaie” sau poezii de-ale lui Bukowski bolovănoase frivole și mult prea amare până reușeam să uit că îmi este sete că-mi e foame și că mai exist și așa neîndemânatic cum sunt ca un firicel de veșnicie ascuns într-o cută de timp ca și cum propria-mi umbră ar…

prin orașul meu mergeau la braț trei roți de rezervă Bridgestone purtau pantofi cu toc și aveau breton plus două prezoane rebele când li se făceau dor se așezau cuminți în brațele mele patul scârțâia groaznic, și trupul mă durea în ochi îmi creșteau priviri firave abia de mai pâlpâiam la geam ceva mai târziu am aflat că ochii sunt ferestrele cerului prin care ne aruncam ca în brațele miresei ori de câte ori venea asfințitul la noi în salon am mai aflat și cum se îngropau copacii la noi în sat băgau sătenii copac în copac apoi zece câte zece în alt copac până rămânea un singur copac căruia…

vine străinul și-ți ridică sub coaste o casă îți simți dintr-odată sufletul greu cum îți cade în oase apoi cum te cuprinde zidul și-auzi și urletul câinelui mitic cu trei capete și o năpastă ca și fâlfâitul morții pe deasupra capetelor inorogilor orbi din livada noastră peste tine mai zboară și-o veche ambulanță cu girofar și faruri de ceață apoi străinul pleacă însoțit de hoarda de îngeri îmbrăcați cu armuri din răchită și cuțite lungi purtate la brâu și iar rămân singur cel puțin încă o viață cu ochii tulburi murdari de cuvinte – uite, cum îți curg din privire literele neîmplinite și nimeni nu mă strigă de multe ori…