cum ai putea plia o oglindă în oglindă până la ultima fărâmă de lumină fără să spargi niciuna dintre amintirile cu tine adunate în timp ca suflet gospodar care își face vara lumină și cireșe și fluturi și albine și iarna pat nupțial și catedrale și lună plină uite-te cum pliem amândoi lumina în fața oglinzii până la ultima cuantă până la ultima urmă de ea, urmă divină uite-te și la noi ce bine ne e împreună mai ales acum, abia reîntors dintr-un timp străin și uite cum pliem timpul cuantic, timpul pierdut, timpul rușine și aproape nu ne mai știm poate chiar rușinați de ce deveniserăm de convertire mai…

în rochii subțiri se plimbă orașul pe străzi cu vată de zahăr pe băț în mâna stângă și vata, vata roz prelingându-se lipicios pe asfalt pe pietre pe rigole și cu ciudă iar aerul plutind în nori în jos spre trotuare și totuna cu timpul, la fel de mâlos și nemilos și la fel de fierbinte ca flăcările iadului ajunse la noi și noi, noi prelingându-ne toți și la fel, egali și uluiți pe străzi arătând ca niște cadavre aburinde cadavre în căutare de apă în căutare de umbră ținând în mâna stângă coroana de spini ca pe o medalie ca pe o izbândă coroana de culoare maro-roșcat și de…