Petre Ioan Crețu

mereu îmi ziceai îngroapă-ți ochii în cer și scrie o carte dar nu am înțeles niciodată ce încercai să-mi spui pe dealuri se aprindeau focurile albe ca niște ninsori și ca de nicăieri venea o mână ce ne înfășura și spațiul câmpiei se muta puțin incomodat și trist câteodată mă lăsasem părăsit să respire și trupul să fac oareșce curățenie și un duș și dintr-odată sunt în fața oglinzii în care de câte ori mă uit nu mă regăsesc de multe ori eram în tine undeva într-un colț prăfuit cumva fericit mulțumit ca și cum reușisem în viață și nimic nu era mai frumos decât noaptea întâlnirii noastre dintâi ce…

am văzut cum răul intra în noi și tremuram epileptic murmuram poeme rugăciuni și blesteme de-a valma și nu făceam nici măcar un gest nici măcar nu ne împotriveam măcar așa de amorul artei mă victimizam mă plângeam la prieteni în vreo crâșmă de sat o, cum creștea în mine dorința să te frâng ca pe pâinea fierbinte abia acum o înțeleg pe maică-mea pe când se încuia în ultima cameră și cânta „mierlița cea bolnăvioară” cânta și plângea mai bine de un ceas până când își pierdea glasul se stingea am alergat zeci de maratoane de la un perete la celălalt perete al camerei mele altădată stăteam agățat de…

asistentele cu buton și coc zuruind pe coridoare din încheieturi acolo unde gândacii supraponderali lăsau urme apoase în aer iar crăpăturile erau pline de stafilococi aurii de cloroform și streptomicină clorofila zvâcnea din pereți brațe subțiri șerpi verzi câte un bolnav se trezea deodată șuierând ce blânzi par bolnavii în fără de lumină lumea obscură din spital cu scările ce duceau la cer umbra mea încă mai era lipită pe peretele din biroul asistentei șefe, asistenta șefă fără sutien sub halatul străveziu pătat de tot felul de mirosuri mă pândea să mă vadă trecând din salon spre baie nici nu apucam să intru când mă și plesnea cu palma puternic…

Ne naștem cumva plâns și stăm cu el înfipt în gât ca o gheară până când murim și atunci un alt plâns ne va însoți în pământ pământul din care am fost născuți într-o clipă de grație ca apoi din ce în ce mai des în noi creștea aspru întunericul și cum nu mulți dintre noi strălucesc și atunci cei care o fac luminează și dincolo de moarte poate ar trebui să ne lipim toți morții lumii de sufletul lor și astfel să devenim cu toții un astru puternic cel mai puternic și să le luminăm și visele și somnul și toată viața celor vii să avem un rost acolo…

locul în care nu se întâmplă nimic dacă nu ești atent nici nu știi dacă e noapte sau zi patul meu perna mea casa brațele mele gândurile zborul prunii toate au încremenit într-un asfințit când pe cer străluceau și soarele și luna în același timp parcă se țineau de mână și zâmbeau senil doar moarte mai putea să ne surprindă  poate și cucii fâlfâind sublim despicând în felii subțiri miriștea dimineții scăldată de rouă cât de departe pari a fi cu sânul picurând peste icoane viață și lapte de mamă rănită într-un târziu ne prindem de mână degetele mele încolăcindu-se tandru peste degetele tale într-o îmbrățișare tainică fericită mirosind mirosul…

Unsprezece petale poate cele unsprezece noduri împrumutate în timp de la Nichita și acestea ar trebui să facă un întreg un acoperiș care să mă învelească toată viața și toată moartea un acoperiș ca un destin ca o cupolă sau o simplă parabolă din 12 petale dar cu o petală lăsată lipsă dinadins ca pe acolo să pătrundă ploaia vântul soarele gerul și tu și viața.   ACOPERIȘ 2 întotdeauna am vorbit despre iubirile pe care le voi trăi la timpul trecut așa știam dinainte ce mi se putea întâmpla cât de mult puteai să mă iubești să mă rănești și cât vom plânge stând spate în spate pe pervazul…