Acoperișuri | Acoperiș 2

Unsprezece petale poate cele unsprezece noduri împrumutate în timp de la Nichita și acestea ar trebui să facă un întreg un acoperiș care să mă învelească toată viața și toată moartea un acoperiș ca un destin ca o cupolă sau o simplă parabolă din 12 petale dar cu o petală lăsată lipsă dinadins ca pe acolo să pătrundă ploaia vântul soarele gerul și tu și viața.

ACOPERIȘ 2

întotdeauna am vorbit despre iubirile pe care le voi trăi la timpul trecut așa știam dinainte ce mi se putea întâmpla cât de mult puteai să mă iubești să mă rănești și cât vom plânge stând spate în spate pe pervazul ferestrei de la etajul cinci sau poate doar așa credeam că se poate întâmpla mă uitam cum mi se petrec zilele una într-alta cum mi se rătăceau drumurile dar mai ales ni se petreceau amintirile pe care le vom avea fără să realizez că timpul meu curgea într-un singur sens liniștit spre cel mai îndepărtat punct cardinal al trupului aflat în putrezire agresiv sau priveam la răstignirea lui fără nicio cauză pe crucea rece și umedă a singurătății fără spectacol spre niciunde în spații de aer

acoperișurile toate zburau iubito peste noi ploua cu cer peste pietre cu țipete puternice înalte urlete groază și noi stăm înfricoșați și febrili într-o încordare mortală ca două arcuri îmbătrânite și moi nu mai este timp deja renunțăm nu mai este nimic de făcut îmi spuneai poate doar să ne trăim  nebunia până la capăt și ne vom întoarce învinși în noi pe cai cu aripi.