Forgive me Father ‘cause tomorrow I will sin! (XXV)

(Fragment din romanul „ADHD. Fântâna – Jurnalul pe de-a-ndoaselea al unui păcătos”)

Sunt Al și în sfârșit am venit, atât am putut să zic și m-am prăbușit ca fulgerat tu te-ai apropiat de mine te-ai uitat curioasă chiar te-ai uitat lung pe sub sprâncene apoi mi-ai spus, minciuni, Al este de mult în sufletul meu și trupul îmi freamătă la fiecare tresărire a lui și îl veghez clipă de clipă și îl dezmierd și îi încălzesc mâinile și picioarele și viața cu săruturi când tandre când fierbinți săruturi ca niște peceți și ne înălțăm împreună îmbrățișați și luminăm ca soarele și luna ca suflete pereche ce suntem tu cine ești nici nu te cunosc nu știu ce vrei de la mine cine te-a trimis dacă cumva ai fost trimis sau doar te-ai rătăcit pe drumul tău și acum vrei un strop de vin și un pat unde să te ferești de frig și întuneric te rog să pleci, sunt eu sunt Al încerc să-ți spun și că pe umerii am încrustate de ursitoare numele tău și al meu și ziua de miercuri dar gura îmi e uscată și încleștată și încet încet lumina și viața mă părăsește.

Nu se află nimeni înăuntru meu ce om fericit ai zice deși sunt părăsit și pustiit și nimănui nu-i pasă și nici mie nu-mi pasă cine sunt păcătosul de mine muguri uscați îmi sunt gândurile și simțurile ca niște reflexe distopice și mă simt alungat din propriul destin și cumva înghesuit într-o glastră de gheață sau în amintirile copilului ca într-un strănut flashback⁠-⁠uri rememorări iar imaginile și cuvintele se repetă monoton apoi se dizolvă în frigul din casă cadre cinematografice cu scene grotești și absurde alternând lumina cu întunericul și frigul cu frigul ați avut vreodată experiența înecului când tu te forțezi să scoți apa din tine ca să descoperi că nu faci altceva decât să înghiți și mai multă apă dar nici nu mă văd în ipostaza omului decăzut, blamat sau azvârlit de soartă la periferia societății dar destul de excentric cu plete și barbă de episcop și nu mi se mai pare absurd nici spectacolul cu mine jucându-mă cu tramvaiul douăzeci și unu în sufrageria ta unde mă întâlnesc fix la ora unșpe și unșpe cu Zahei Orbul care îmi povestește cum a reușit să supraviețuiască de unul singur în închisoare departe de lumea din subteran și proscrisă o lume homofobă o lume machistă și brusc la ora doișpe îmi aduc aminte cum mă prindea mereu controlorul fără bilet sau cum ca într-un vis urât de fiecare dată sparg geamul din față cu ciocanul de urgență pentru a avea aer și să pot respira sau cum mă risipesc în încercarea de a mă recupera Freud spunea că Dumnezeu când la creat pe om nu a prevăzut ca el să fie fericit ca în final să întâlnesc moartea și să-mi fie dor să te privesc cum dormi, Liublia mea.