Ieșirea din oglindă

Imagine reprezentativă generată cu AI

Povestea ferestrei, curcubeu la sfârșitul furtunii

Fereastra de la dormitorul meu dă mereu spre grădina cu pruni și nici măcar nu este o fereastră deosebită, are două cercevele din lemn, vopsite cândva în alb, un mâner de alamă și un geam care, iarna, se aburește întotdeauna în colțul din dreapta jos. Prin ea am privit toată viața tot ce s-a întâmplat în grădină. Am văzut prunii răsărind, apoi înflorind și făcând fructe, în toamnă pierzându-și frunzele, am văzut zăpada îngropându-le rădăcinile și primăvara dezgropându-le, am văzut oameni intrând pe poartă și oameni plecând pentru totdeauna, dar niciodată nu m-am întrebat ce vede fereastra, până într-o dimineață, când, după o furtună cum nu mai fusese de mulți ani, am descoperit că geamul nu mai reflecta nimic. M-am apropiat și m-am privit în el, nu eram acolo. În schimb, în oglinda de pe peretele din spatele meu se vedea un bărbat care stătea cu fața spre fereastră. Semăna cu mine, dar era mult mai tânăr. M-am întors brusc dar camera era goală. Când am privit din nou în oglindă, bărbatul a ridicat mâna și a fluturat-o energic a bun găsit..

— Ce vrei? l-am întrebat.

— Să ies.

— De unde?

— Din oglindă.

— Și unde vrei să te duci?

— La fereastră.

— De ce?

— Pentru că numai de acolo se poate pleca.

Mi s-a părut o explicație insuficientă, dar n-am insistat. De la o anumită vârstă, omul învață că explicațiile sunt, de cele mai multe ori, mai obositoare decât întâmplările. Am încuviințat și bărbatul a pășit afară din oglindă, cu grijă. Nu a spart-o, nici nu a deschis-o, pur și simplu a ieșit, cu aceeași naturalețe cu care cineva coboară dintr-un tren ajuns la destinație. Purta o cămașă albă și pantaloni cenușii și era desculț.

— Cine ești? l-am întrebat.

— Cel care te-a păzit.

— De cine?

— De tine.

Am început să râd.

— Și unde ai fost până acum?

— Aici.

A arătat spre oglindă.

— Toată viața?

— Nu, numai când te uitai în altă parte.

S-a apropiat de fereastră și a pus palma pe geam, atunci am văzut curcubeul. Nu era pe cer, cum ar fi fost firesc după furtună, ci în interiorul ferestrei. Cele șapte culori se așezaseră una lângă alta, începând din colțul de jos al geamului și terminându-se în cel de sus, ca și cum cineva ar fi încercat să construiască o scară, dar ar fi uitat treptele.

— Ce este asta?

— Ieșirea.

— Spre unde?

— Spre ceea ce n-ai văzut.

— Și de ce nu am văzut?

Bărbatul m-a privit cu o oarecare mirare.

— Pentru că ai fost ocupat să trăiești.

***

Începând din acea zi, fereastra a început să-mi arate lucruri ciudate despre care sunt sigur că nu s-au întâmplat niciodată. Mai întâi l-am văzut pe tata, tânăr, mergând prin grădină cu un gutui în brațe. Era îmbrăcat într-o haină groasă și avea pantofii plini de noroi. S-a oprit lângă poarta grădinii, a săpat o groapă și a plantat pomul. L-am recunoscut din prima, era gutuiul pe care, mai târziu, avea să altoiască doi peri. Numai că, în fereastră, tata, după ce a terminat de plantat, s-a întors spre mine.

— Să ai grijă de el, mi-a spus.

Am deschis fereastra.

— Tată!

Nu m-a auzit.

— De ce nu mă aude? l-am întrebat pe bărbatul ieșit din oglindă.

— Pentru că încă nu te-ai născut.

— Dar eu îl aud!

— Asta e altceva.

— Ce anume?

— Tu ai fost deja născut.

Mi-am dat seama că explicația era imposibil de combătut fără să intru într-o discuție foarte lungă, așa că am închis fereastra. Tata a dispărut, iar în locul lui am văzut un copil care alerga printre pruni. Avea vreo șapte ani, purta pantaloni scurți și ținea în mână o bucată de pâine. Eram eu. Băiatul s-a oprit sub prunul bătrân, a scos din buzunar un ceas și l-a îngropat la rădăcină.

— Eu n-am făcut asta niciodată, am spus.

— Ba da.

— Mi-aș aminti.

— Nu neapărat.

— Și ceasul?

— Încă merge.

Am ieșit în grădină și am început să sap. La câteva palme sub pământ am găsit un ceas de buzunar, cu capacul ruginit și arăta ora opt și jumătate. L-am adus în casă.

— De ce arată ora la care m-am născut?

— Pentru că nu știe cât e ceasul.

L-am pus pe masă și imediat a început să ticăie. Nu măsura secundele, dar la fiecare bătaie se auzea un glas solemn de bărbat important.

Ai. Fost. Păzit.

Am numărat bătăile, erau trei apoi ceasul a tăcut.

***

În zilele următoare am descoperit că fereastra mă ocrotise de multe ori, fără ca eu să știu. Într-o dimineață mi-a arătat o căruță răsturnându-se pe un drum de țară, în ea se afla un copil nou-născut, învelit într-o pânză de borangic. Eram eu, numai că nu-mi aminteam să se fi răsturnat vreo căruță.

— Așa ceva nu s-a întâmplat, i-am spus bărbatului din oglindă.

— Știu.

— Atunci de ce văd asta?

— Pentru că ar fi putut să se întâmple.

— Și de ce nu s-a întâmplat?

— Am ținut eu de roată.

L-am privit cu neîncredere.

— Tu?

— Da.

— Din oglindă?

— Nu eram încă în oglindă.

— Dar unde erai?

— În fereastră.

Am vrut să-l întreb cum poate cineva să țină de roata unei căruțe dintr-o fereastră aflată la zeci de kilometri depărtare, dar mi-am amintit că omul tocmai pășise din oglindă , așa că am renunțat.

În altă zi am văzut un tren în care ar fi trebuit să mă urc și în care nu mă urcasem, deraia într-o curbă, iar printre călătorii răniți era un bărbat care îmi semăna. Am mai văzut și un câine care mă mușca de gât și un doctor care îmi prescria un medicament pe care nu-l luasem niciodată și tot  așa.

— Câte asemenea lucruri au fost? am întrebat.

— Multe.

— Și tu m-ai salvat de fiecare dată?

— Nu.

— Dar cine?

— Uneori eu, alteori fereastra, dar de cele mai multe ori, oamenii pe care nu i-ai cunoscut.

M-am așezat.

— Și de ce nu mi-ați spus?

— Pentru că ai fi început să te temi de toate lucrurile care nu s-au întâmplat.

Am privit spre grădină, prunii stăteau nemișcați în lumina după-amiezii și pentru prima dată în viață, am simțit că nu fusesem niciodată singur.

***

Într-o noapte am visat că zburam, dar nu zborul acela obișnuit din vise, când omul dă din mâini și se ridică deasupra pământului, eu alunecam prin aer, cu trupul întins, fără să fac nicio mișcare. Treceam peste case, peste câmpuri, peste oameni care mergeau pe drumuri și peste întâmplări care nu se petrecuseră încă. Din când în când mă întorceam brusc la nouăzeci de grade și o luam spre o direcție de care acum nu vreau să fi existat niciodată. La prima întoarcere am văzut ziua în care am aflat că a murit mama, la a doua, ziua în care a murit tata, la a treia, o încăpere în care un bărbat necunoscut își pregătea bagajele pentru o călătorie.

— Cine este? am întrebat.

Vocea bărbatului din oglindă mi-a răspuns de undeva, de foarte aproape:

— Bunicul bunicului tău.

— Unde pleacă?

— Să se nască.

— Dar este bătrân!

— Tocmai de aceea.

Am încercat să nu mai zbor, dar aerul devenise atât de neted încât alunecam mai departe, fără să mă pot opri, dintr-odată am văzut fereastra, plutea singură deasupra unui câmp, fără casă, fără ziduri, fără nimic care s-o susțină. Dincolo de ea era grădina mea cu pruni, am trecut prin geam și geamul nu s-a spart și m-am trezit în pat. Fereastra era deschisă, pe pervaz se afla o frunză de prun, am luat-o în mână. Era caldă și bună.

***

După întâmplarea cu zborul am început să observ că fereastra nu arăta niciodată moartea în carne și oase. Îmi arăta oamenii înainte să moară, îmi arăta locurile sau zilele în care muriseră și lucrurile pe care le lăsaseră în urmă, dar clipa morții lipsea întotdeauna. Am întrebat de ce, atunci bărbatul din oglindă s-a apropiat de geam.

— Pentru că oamenii nu știu aproape nimic despre viață până în ultima clipă.

— Și atunci află?

— Uneori.

— Ce anume?

— Că au trăit.

— Asta știe oricine.

— Nu. Oricine știe că este viu și nu e același lucru.

Am rămas multă vreme privind grădina.

— Și după moarte?

— Ce-i cu ea?

— O să mă mai păzești?

— Nu eu.

— Atunci cine?

Bărbatul a arătat spre prunul bătrân.

— El.

Am început să râd.

— Un prun?

— De ce nu? Te-a păzit și până acum.

— De ce anume?

— De singurul lucru de care nu te puteam păzi eu.

— Care?

— De uitare.

***

În primăvara următoare, prunul bătrân a început să se apropie încet, încet de casă, la început n-am observat, apoi am văzut că între trunchiul lui și fereastră rămăseseră numai câțiva metri. Nu se mișca în timpul zilei, în fiecare noapte înainta câte puțin, fără să-și scoată rădăcinile din pământ. Am măsurat distanța cu o ruletă, în prima dimineață erau patru metri și douăzeci de centimetri, în a doua, trei metri și optzeci, în a treia, trei metri și zece.

— Ce faci? l-am întrebat.

Prunul a foșnit.

— Vin.

— Unde?

— La tine.

— De ce?

— A venit vremea.

M-am întors spre fereastră, bărbatul din oglindă dispăruse. În locul lui se vedea numai chipul meu, bătrân, cu ochii obosiți și părul alb. Am ridicat mâna, de data aceasta, cel din oglindă a ridicat-o în același timp.

***

În ziua în care am murit, afară ploua. Nu era o ploaie puternică., picăturile cădeau rar, aproape cu sfială, ca și cum cerul ar fi încercat să nu mă trezească. Stăteam în pat, cu fața spre fereastră. Prunul bătrân ajunsese deja la zidul casei. Una dintre ramurile lui intrase pe geamul deschis și se odihnea pe marginea patului, am întins mâna și i-am atins frunzele.

— Ai venit, i-am spus.

— Da.

— E timpul?

— Nu.

M-am mirat.

— Dar eu mor.

— Știu.

— Atunci?

— De acum timpul nu mai are nicio treabă cu tine.

Am vrut să-i răspund, dar nu mai puteam vorbi. În clipa aceea, ploaia s-a oprit. Fereastra s-a umplut de culori. Curcubeul nu mai era afară și nici în geam, era pretutindeni, îl vedeam cu ochii închiși, îl simțeam în palme, în piept, în locurile unde mă duruse cumplit trupul.

M-am ridicat deasupra patului, nu-mi mai simțeam greutatea, am alunecat încet peste lucrurile din cameră, peste masă, peste scaun, peste ceasul de pe perete, apoi m-am întors brusc la nouăzeci de grade. Și am văzut ceea ce nu văzusem niciodată. Nu era cerul nu era pământul, era partea nevăzută a ferestrei și dincolo de ea, toate lucrurile care mi se întâmplaseră stăteau alături de cele care nu mi se întâmplaseră.

Am văzut oamenii pe care îi iubisem și pe cei pe care aș fi putut să-i iubesc. Am văzut casele în care locuisem și casele în care nu intrasem niciodată. Am văzut drumurile pe care mersesem și drumurile pe care le ocolisem fără să știu. Toate erau acolo. Nimic nu se pierduse. Atunci am înțeles de ce mă simțisem uneori întreg fără să știu ce anume mă întregise, nu eram alcătuit numai din viața pe care o trăisem, eram construit și din toate viețile de care am fost ferit.

Am privit spre pat, trupul îmi era deja nemișcat, apoi prunul și-a întins ramurile prin fereastră și m-a ridicat cu grijă, m-a acoperit cu frunze, una câte una, ca și cum m-ar fi îmbrăcat pentru o sărbătoare apoi trunchiul lui s-a deschis, asemenea unei uși care așteptase multă vreme să fie folosită, m-a așezat înăuntru și s-a închis la loc.

Ceilalți prunii din grădină s-au aliniat, au prezentat onorul apoi au început să cânte Imnul morților, pe versurile lui Radu Gyr scris de poet special în limba prună.