Amintiri cu flori de prun și nuditatea melcilor culcați pe o frunză

Toată viața mi-am iubit la nebunie prunii și este atât de multă poezie în această iubire încât nu a mai fost nevoie s-o scriu, visez și privesc prunii înfloriți și este atât de multă poezie în florile de prun încât nici nu mai e nevoie s-o scriu –  în livada de pruni există câte un poet pentru fiecare prun poeții poartă în ei o singură poezie pe care nu trebuie s-o scrie, stau fiecare în dreptul prunului lor și respiră – îmi amintesc cum mă jucam în copilărie și cum priveam aerul înmiresmat din grădină și cum moartea, încă o copilă mă chema să mă învețe jocuri noi și cum prunii se adunau în jurul meu să mă apere îmi mai amintesc și cum mă dezbrăcam gol pușcă să-mi scalde luna trupul ca apoi să mă îmbrace prunii cu straiele lor aspre apoi mă rătăceam printre ei să nu fiu găsit niciodată.

Despre sfârșitul toamnei ca și despre sfârșitul meu amintirile îmi sunt neclare, acum prunii erau captivi într-o pânză uriașă de păianjen – niciodată nu am văzut păianjenul – păianjenul se ascunde de tine de ce nu încerci să atingi pânza îmi zicea îngerul meu dar îmi era prea teamă și mă îngrozea de moarte felul cum trosneau crăcile de prun în încercarea lor să scape  – după un timp un prun s-a rostogolit pe partea cealaltă a pânzei dar așa cum nu am atins pânza de păianjen nu am îndrăznit să ating nici prunul cumva mi-am dorit să nu-l văd și nu l-am mai văzut așa cum nu am văzut niciodată păianjenul.

În schimb îmi amintesc despre fluturarea mâinii stângi și despre nuditatea melcilor care leneveau pe frunzele de prun – am obosit să mor de atâtea ori viața dar și moartea la nesfârșit… am istovit în timp ce porțile mi se deschid doar înspre nimicul în care urma să mă pierd – eram chiar în spatele meu și pândeam în noapte după noaptea promisă în dimineața dintâi nesocotind ceea ce deja pierdeam la trecerea de la profunzimea plictiselii la culmea durerii ca pasiune sau doar că așa a fost să fie.