Izgonirea din ochi

Imagine reprezentativă generată cu AI

Într-o dimineață m-am trezit cu un ochi miop și căprui  în buzunarul cămășii, l-am scos și l-am pus pe masă, lângă ceașca de cafea.

— Ce cauți aici? l-am întrebat.

Ochiul s-a uitat în altă parte și am înțeles că nu dorește să vorbească despre asta. Ca în fiecare zi la poartă mă aștepta cerșetorul orb căruia îi dădeam mereu un leu. Era un bărbat înalt, cu o pălărie poate prea mică și cu un baston alb pe care îl ținea întotdeauna sub braț, fiindcă spunea că nu-i folosește la nimic.

— Astăzi nu-ți mai dau bani, i-am spus, îți voi da ceva care să te bucure și i-am dat ochiul. Cerșetorul l-a luat, l-a pipăit cu două degete și s-a înfuriat.

— Dumneata crezi că eu sunt orb degeaba?

— Nu, dar m-am gândit că…

— Eu sunt orb de patruzeci și trei de ani, dacă aș începe să văd acum, crezi că mi se va da înapoi tot ceea ce n-am văzut? Mi-a pus ochiul în palmă, m-a înjurat și a plecat, lovind furios cu bastonul fiecare piatră din drum.

Am încercat să scap de ochi în mai multe feluri, mai întâi l-am oferit unui fost coleg de serviciu, care mi-a spus că vede suficient de prost și fără ajutorul meu. Apoi am sunat un prieten, dar acesta m-a întrebat dacă este ochiul drept sau cel stâng și, neștiind ce să-i răspund, am închis. După-amiază l-am lăsat pe o bancă de pe terenul de fotbal din centrul satului, dar nu am făcut doi pași când un băiețel m-a tras de mâneca cămășii.

— Nene, v-ați pierdut ochiul.

— Nu este al meu.

— Atunci de ce se uită după dumneavoastră?

M-am întors, ochiul stătea pe bancă și mă privea cu o tristețe care mi s-a părut exagerată.

— Ia-l tu, i-am spus băiatului.

— Nu pot. Eu încă nu mi-am terminat ochii.

— Cum adică?

— Mai am de văzut câteva lucruri până cresc.

S-a dus și a luat ochiul de pe bancă și mi l-a pus în buzunar.

— Și să aveți grijă, a adăugat, că dacă îl pierdeți, n-o să mai recunoașteți niciodată drumul spre casă și mai ales nici pe Liușka.

— De unde o știi pe Liușka?

Băiatul a ridicat din umeri.

— Din ochiul dumneavoastră.

Apoi a fugit, iar eu am observat că umbra lui rămăsese stingheră lângă bancă, era o umbră albastră și foarte mică, care la rândul ei colora cu un creion umbrele trecătorilor în verde.

***

De cum s-a înserat, ochiul a început să privească altfel lumea, până atunci privise lucrurile din jur cu o curiozitate aproape omenească, acum s-a întors spre interiorul buzunarului și se uita acolo cu atâta încordare, încât cămașa a început să frigă. Am scos rapid ochiul, în pupila lui se vedea acum, ca la televizor, grădina cu cei unsprezece pruni, cu poarta, cu aleea și cu gutuiul pe care tata altoise doi peri, numai că prunii erau foarte mici, iar printre ei mergea un bărbat uriaș, cu o cămașă albă. Era aplecat și cerceta ceva la rădăcina prunului bătrân.

— Ce cauți acolo? am întrebat.

Omul din ochi a ridicat capul și mi-a făcut semn să tac, apoi s-a apropiat de marginea pupilei și a strigat:

— Nu-l mai ține în buzunar!

— De ce?

— Pentru că nu mai avem loc!

În clipa aceea, s-a auzit o lovitură ușoară . Apoi încă una. Cineva bătea din interiorul ochiului.

L-am pus pe masă și am așteptat. După câteva minute, din pupilă a ieșit un melc. Avea cochilia cât un bob de mazăre și purta pe spate o frunză de prun. A urmat un al doilea melc, apoi un al treilea. Înainte de miezul nopții ieșiseră unsprezece. Al doisprezecelea a rămas înăuntru.

— De ce nu ieși? l-am întrebat.

— Păzesc poarta, mi-a răspuns cu un glas foarte subțire.

— Care poartă?

— Poarta prin care ai intrat.

***

Am început să visez lucruri pe care nu le visasem niciodată. Într-o noapte am mers pe un drum care se construia singur sub picioarele mele. Când mă opream, drumul se oprea și el, când mă întorceam, dispărea în urma mea. La capătul drumului mă aștepta Liușka, stătea pe un scaun, în mijlocul unui câmp și citea o carte.

— Ai întârziat, mi-a spus.

— De când mă aștepți?

— De mâine.

Am vrut să mă apropii, dar între noi brusc a trecut un râu, nu curgea într-o direcție anume, de fapt se purta pe sine din poartă în poartă și întreba dacă nu cumva locuiește acolo un ocean dispus să-l primească.

— Nu-l băga în seamă, mi-a spus Liușka, face asta în fiecare noapte.

— Și găsește oceanul?

— Nu apucă, pentru că se face mereu dimineață, iar până seara uită unde a rămas și o ia de la capăt.

M-am trezit cu ochiul în palmă, era umed. Pe pervazul ferestrei care dădea spre grădină se afla o hârtie împăturită cu grijă, pe care scria: Nu mai visa drumuri,  că deja nu mai avem unde să le punem. Mai jos scria: Administrația drumurilor inutile. Nu avea nicio ștampilă, așa că am aruncat-o.

În zilele următoare am observat că lucrurile din casă începeau să se îndepărteze; masa era cu câțiva centimetri mai departe de scaun, ușa dormitorului se mutase spre stânga, ceasul de pe perete se afla tot mai sus, deși cuiele rămâneau la locul lor. Într-o dimineață am vrut să ies în grădină și am mers aproape un sfert de oră până la ușă, când am ajuns, ușa s-a deschis singură, iar afară mă aștepta prunul bătrân.

— Ce se întâmplă? l-am întrebat.

— Te îndepărtezi.

— De ce?

— Nu știu.

— Dar cine știe?

Prunul și-a scuturat frunzele.

— Întreabă ochiul cel nou, ar trebui să știe ceva.

***

Într-o seară am așezat ochiul pe pervazul ferestrei, cu pupila îndreptată înspre grădină, surprins de gestul meu ochiul s-a întors încet spre mine și abia acum am văzut că în mijlocul pupilei avea o fereastră  mică, cât vârful unui ac, și prin fereastră se vedea limpede o încăpere și în încăpere era mama, stătea pe scăunelul ei cu trei picioare și curăța cartofi.

— Mamă! am strigat. Nu m-a auzit, am apropiat ochiul de față și am strigat-o iar. Mama s-a oprit din curățat și s-a uitat spre mine.

— Iar ai venit?

— Unde?

— Aici.

— Dar unde ești?

— Sunt în înainte să pleci.

Am vrut să-i spun că nu înțeleg, dar ea și-a reluat lucrul.

— Și vezi să nu te prindă seara, mi-a mai spus.

— Care seară?

— Aia în care n-o să mai poți ieși.

Am pus ochiul la loc pe pervaz și am observat că în grădina din pupilă prunii  au crescut, iar omul cu cămașă albă îmbătrânise atât de mult, încât mergea sprijinindu-se într-un baston. Imediat am privit spre grădina adevărată și am văzut că sub prunul bătrân stătea un băiețel de vreo șapte ani, purta pantaloni scurți și ținea în mână o bucată de pâine. Eram tot eu. Băiatul m-a văzut la fereastră și mi-a făcut semn să cobor și am ieșit în grădină.

— De când ești aici? l-am întrebat.

— De când ai început să mă uiți.

— Eu nu te-am uitat.

— Atunci spune-mi ce-ai făcut în ziua când ai împlinit șapte ani.

Am încercat să-mi amintesc, nu am putut.

— Vezi?

— Și ce vrei?

— Să pleci.

— De unde?

— De acolo. Și a arătat spre ochi.

Am început să râd.

— Dar eu sunt aici!

Băiatul a clătinat din cap.

— Aici sunt eu.

***

La miezul nopții, grădina s-a umplut de oameni. Nu veniseră pe poartă, au apărut așa, din senin printre pruni, unul câte unul, fără zgomot. Unii erau tineri, alții bătrâni. Un bărbat purta uniformă militară, altul avea un braț în ghips. Unul mergea desculț, altul ținea de mână o femeie pe care n-am recunoscut-o. Toți îmi semănau, nu foarte mult, doar cât să-mi dau seama că aș fi putut să fiu eu. S-au așezat în jurul prunului bătrân. Unul dintre ei, un bărbat de vreo patruzeci de ani, a venit la fereastră.

— Trebuie să hotărâm, mi-a spus.

— Ce anume?

— Cine rămâne.

— Unde?

— În ochi.

— Dar al cui este ochiul?

Bărbatul m-a privit mirat.

— Al celui care nu s-a născut.

Am simțit că mi se face frig.

— Și de ce îl am eu?

— Pentru că te-a ales.

— De ce?

— E miop, te-a confundat cu altcineva.

Dinspre prunul bătrân s-a auzit un murmur, bărbații din jurul lui începuseră să se certe. Unul susținea că el trăise viața adevărată. Altul spunea că viața adevărată era aceea în care nu murise nimeni. Un bătrân foarte înalt pretindea că toate viețile îi aparțin, fiindcă el le visase primul.

— Și eu? am întrebat.

Bărbatul de la fereastră a ridicat din umeri.

— Tu ai avut noroc.

— Ce noroc?

— Ai crezut că ești doar tu.

***

Spre dimineață, cei unsprezece pruni au început să se miște. Nu și-au scos rădăcinile din pământ, au înaintat cu tot cu pământul din jurul lor, încet, până când au format un cerc. În mijlocul cercului rămăseseră băiețelul de șapte ani și ochiul căprui, așezat pe o piatră. Eu eram la fereastră și priveam cum băiețelul a ridicat ochiul și l-a apropiat de față.

— Ce faci? am strigat.

— Îl pun la loc.

— Unde?

— Acolo unde trebuia să fie. Și l-a pus peste ochiul lui stâng. În acea clipă toți oamenii din grădină au dispărut. M-am uitat în oglinda dormitorului, nu mai aveam chip, în locul feței mele era grădina cu pruni, iar în locul ochilor, erau două ferestre deschise.

Am încercat să-mi ating obrajii, dar mâinile au trecut prin ei și au ajuns în grădină, printre ramuri. Atunci am înțeles că nu ochiul ajunsese în buzunarul meu, eu ajunsesem în ochi. Nu știu când s-a întâmplat, poate chiar în clipa nașterii, când am deschis ochii pentru prima dată și cineva m-a privit din partea cealaltă.

Deodată, în grădina din oglindă s-a făcut întuneric. Am întors capul spre fereastră, afară era încă lumină, m-am uitat din nou în oglindă, dar nu mai vedeam nimic. Am întins mâna să ating oglinda, dar am simțit cum peste mine se închide încet o pleoapă. Când s-a făcut din nou lumină, eram întins pe iarbă, sub prunul bătrân, mi-am pipăit fața, aveam amândoi ochii la locul lor. În fața mea stătea băiețelul.

— Gata, mi-a spus.

— Ce s-a întâmplat?

— Te-am izgonit.

— Din ochi?

— Da.

— Dar de ce?

Băiatul s-a apropiat și mi-a spus, aproape șoptit:

— Pentru că începuseși să vezi și ceea ce nu trebuia să existe. Apoi a plecat spre casă. L-am urmărit cu privirea până când a ajuns la fereastra dormitorului, acolo s-a oprit și s-a întors spre mine. Pentru o clipă am avut impresia că vrea să-mi spună ceva, dar a ridicat numai mâna și mi-a făcut semn să rămân unde eram. Am vrut să-l întreb dacă mă voi putea întoarce vreodată. N-am mai apucat, băiatul a închis fereastra și atunci am văzut că grădina cu pruni nu mai era în fața casei. Era în spatele ei.