Petre Ioan Crețu

de un timp lumea își poartă războaiele în mine și ele se întâmplă mereu numai noaptea când luna e în flăcări iar cerul se umple cu suflete zdrențuite de gloanțe și multă moarte se întâmplă în sufletul meu fără să mă întrebe nimeni nimeni dacă vreau sau dacă pot și îmi este din ce în ce mai greu să le duc pe toate mă împiedic, cad și merg cu greu calc neputincios peste trupurile tinerilor frumoși ai lumii asta blestemată și ei putrezesc în oasele mele în loc să stea acasă în loc de săruturi gura lor mușcă țărâna trosnesc șrapnelele în noapte și mâini și picioare zbor ne înaripate…

desprinderea aripii din umăr cu mișcări de grație pline de ciudă dans macabru balet mecanic cu statuete din cretă și rotițe aurii din ceasul de umbră o rană de aer mă prinde din urmă șleampăt mecanicul lumii pășește pe lună e abia miezul nopții lupii alburii încep să mă urle nu-ți fie frică copile zeii sunt cu tine sunt încă fraged un băiețel uluit ca un mânz rătăcit în iarbă pruncul abia născut molfăi sfârcul țâței mamei fericit cu gura plină rotundă cât e ziua de lungă mă privesc pe fereastră cum se umple strada cu mine apoi lumea întreagă și mi se face ciudă și urlu și sparg pahare…

îți amintești, sunt poate mii de ani cum culegeam întunericul în rai din frunzele de măr albastru fărâmă cu fărâmă să zidim lumina din turn înainte de marea izgonire ca apoi să lăsam lumina să curgă într-o noapte târzie sufletele noastre sau cum îți despicai pieptul din prima și scoteai dintre coaste o sticlă cu vin apoi te lipeai de cruce senin sau cum creștea în tine rodul divin și dorința cărnii și șoapte târzii? doar varul mai strălucește la noi în viitoarea acasă ochii ni-s arși cu țurțuri de gheață mușcam nervos cu gura din pereți din care în fiecare noapte musteau fantome cu pantaloni verzi umbra bătătorită de…

cred că a venit timpul să mă caut deși nu mi-am dorit niciodată să mă găsesc bărbatul disperat năuc și absurd față în față cu truditorul diurn dar de prea multe ori am cerut ajutor ca să nu mă iau acum în serios și mai cred că mi s-a întâmplat ceva rău simt asta așa cum simt și femeia care stă la pândă în preajma mea și fotografiază orice întâmplare s-ar apropia de mine orice adiere de vânt sau poate o altă femeie își înțeapă fotografiile cu acul apoi le ține lipite între filele unui caiet și ele se ofilesc și mor și se pierd mă privesc speriat în oglindă…

în timp ce făceai dragoste cu mine îți împleteam din părul tău blond aripi de înger amândoi ne doream să ne smulgem din noi din lutul trupurilor noastre bătrâne deși de multe ori zborul ne era scurt din când în când reușeam să ne înălțăm și acolo sus ne dezbrăcam de carne și de sânge ne desprindeam de grija zilei de mâine de boli de nevoi nici nu mai respiram pășeam cumva în moarte ținându-ne de mână două năluci străvezii abia pâlpâind și totul ținea mai mult de o veşnicie până când ne aprindeam țigările iar fumul de țigară ca un fir albastru năuc se furișa pe lângă noi și…

nu-i așa că de fiecare dată când se face noapte în camera ta îți vine să scotocești în tine după vreo amintire cu noi dezbrăcați de piele până la os și nu reuşești să-ți licăre în suflet nimic frumos nicio urmă de lumină și cum ți se răzvrătește ochiul căprui a vină sau cum mă nășteai din nou de câte ori plecam hai-hui în lume? se pare că am adunat tot întunericul lumii în mine și acum îmi este teribil și frig tâmplele îmi explodează ca o grenadă ca o sticlă de lampă atinsă de brumă sau se sfărâmă ca lovite de tunet mă scurg pe sub uși până la…

mi-a povestit într-o seară un înger la bar beam împreună o sticlă de vodcă în timp ce scriam amândoi ciudate versuri despre morți și fantome în parcul cu platani îmi spunea îngerul că sunt singurul vinovat pentru viața mea de rahat că de bună voie m-am legat în lanțurile care mă țin prizonier de pat până și boala năprasnică pe care o am tot de mine a fost plăsmuită într-o dimineață după o partidă pierdută de zar cu niște ștabi cerești și-un diavol dulce și după ce fumasem flori de muștar și că doar mâinile mele mâinile mele și nimeni altcineva au ridicat zidurile închisorii în care sunt întemnițat și…

de undeva din cosmos către lumina dumnezeiască care de altfel e un mecanism neînțeles și abstract de mii de ani cărat de omenire în spate în calea lor am construit baricade am umplut universul cu insecticid și țepi am otrăvit fântânile râurile mările pădurile viile Calea Lactee am îmbrăcat bolta cerului cu plase din oțel prin care treceau mii de volți nici nu mai știu ce au mai inventat generalii și savanții știu doar că se țineau de gât și beau țuică proastă se îmbătau și trăgeau cu rachete în aripi de broască și râdeam și plângeam în hohote triste nu puteam să mișcăm un deget fără să atingem focoase…

oamenii din ecrane vorbind despre alte ecrane despre alte oglinzi și vorbele lor rostogolindu-se fără rost ori curgând până când încăperile lor se vor umple cu întuneric cu haos cu șerpi și se vor umfla ca niște furunculi iar puroiul va țâșni din ele până în cele mai adânci gropi mariane găuri negre conștiințe bolnave până în cele mai înfierbântate minți până în cele mai înspăimântătoare suflete până în cei mai urâți oameni de pe pământ ce petreceri cât sânge pierdut inocențe jucate la zaruri câtă mizerie scrum și gunoaie deja mi s-a făcut dor de tine te simt deși nu mai ești parcă te și văd înfășurată în cămașa…