Atunci când până și chitarele plâng,  Poezie

Triumful neputinței asupra garofițelor de câmp

desprinderea aripii din umăr
cu mișcări de grație pline de ciudă
dans macabru balet mecanic
cu statuete din cretă
și rotițe aurii din ceasul de umbră
o rană de aer mă prinde din urmă
șleampăt mecanicul lumii pășește pe lună
e abia miezul nopții lupii alburii încep să mă urle
nu-ți fie frică copile zeii sunt cu tine
sunt încă fraged un băiețel
uluit ca un mânz rătăcit în iarbă
pruncul abia născut
molfăi sfârcul țâței mamei
fericit cu gura plină rotundă

cât e ziua de lungă
mă privesc pe fereastră
cum se umple strada cu mine
apoi lumea întreagă
și mi se face ciudă
și urlu și sparg pahare lovindu-le de zid
nu-i așa,
nimic nu este cum pare
doar perdele de fum
și noi în închisoare moțăind
sprijiniți de un vis
cerşetori de lumină pierduți în labirint
lacrimile ne cad în căușul palmei
ca într-o fântână fără de sfârșit

de ce, când am să mor
gândul îmi va fi mai degrabă vers
nu gând pervers trup de femeie
nici nemurire nici îngeri de pământ
frica de moarte
se va scrie de sine într-un poem
păsări negre cu ciocuri de sticlă
îmi vor fi cuvintele
mult nesfârșit

și ele, cuvintele, or să zboare neobosite
din suflet în suflet
ușor ușor și pe tăcute

de sus mă pândesc vrăbii
și vulturi în cirezi
ascunde-te copile ascunde-te-n livezi
în răsuflarea cea din urmă
în inima mea
urla răvășită îngenunchiată în prag
cu brațele frânte mama
și-mi bântuie întruna liniștea mea

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Scroll Up