ploua dinspre pământ spre cer în visul meu şi cerul se înroșea miraculos priveam uimiți la el şi ne bucuram de zor sub stelele de neon verzi spre roz Isus răstignit răstignit în icoane şi îngălbenit de fum ținând în pumnul strâns bănuțul de aramă când m-am trezit spitalul era golit de viață și de bolnavi târzii ca un cimitir tulburat și pustiit cineva a lăsat semne de fum pe pereți ca în sfintele cărţi şi noi bâjbâim de-a lungul și latul spitalului încercând să înţelegem și să-l învățăm pe de rost împletește-mi părul în cozi îmi zici uite cum îţi tace inima și nici nu mai respiri știi, o…

întotdeauna mi-a plăcut să mă uit la tine pieziş aşa într-o dungă de verde de mov o armată de degete fierbinţi mă cutreieră cheamă-mă îți zic iar aripa ta gheară sângerie se făcea părul fuior de cânepă hei pierdut într-un colţ de suflet pierdut și el de alte suflete necăjite te înţepam c-un crin ruginit în ochiul tăcut apoi îţi scrijeleam numele pe tâmplă femeie chircită sub sărut ca sub osândă umbră strivită sub frunze dragostea mea de sfârșit cum treceai tu subţire şi înaltă cu strada în piept se umplea lumea de tine și cum ca o nălucă scânteiai în drumul tău iar pietrele se fereau din calea ta…

cineva îmi spunea că păpădiile au prostul obicei de a încărunţi din plictiseală – ridică-te Lazăre tu eşti Dumnezeu şi biserică ia-ţi patul şi te du şi s-a dus nici el nu ştie unde s-a trezit deodată aşa în pustiu c-un pat în spinare şi cu o mare durere în suflet de abia se obişnuise cu moartea mai schimba şi el o vorbă cu Dumnezeu sau cu alte persoane interesate de nimicuri în lumea mea mofluz fac vaporaşe din hârtie cu două etaje şi ele plutesc aşa boţite şi nepăsătoare prin sângele meu până când dovedite de greutatea lichidă a trupului meu se vor lăsa încet încet la fund şi…

duminica e ziua când adun toate întâmplările săvârșite de-a lungul săptămânii care tocmai s-a scurs de-a valma bunele cu relele iubirile cu bețiile versurile scrise pe-un colț de hârtie cu femeile proletare înghesuite prin colțuri și tot așa încerc să nu uit nimic dacă ies pe plus intru cu oareșce curaj în ziua de luni iar dacă nu rămân în așteptare până la următoarea adunare care se va întâmpla exact în duminica următoarea – nu mă întreba nimic mă mir și eu de ce sunt tot timpul în așteptare cu ochii sprijiniți de ziua de luni și fără pic de zare duminica este exact așa cum ți-am mai spus e…

sau poemul despre o pasăre într-o colivie de sticlă o scripcă scârbă și angoase multiple cu groază scuip sânge și spitalul se umple deodată cu mine e vineri când de obicei merg cu vântul în piept și mă bălăngănesc la marginea nopții alteori călăresc muchia subțire a clipei ca pe o femeie tristă dar flămândă și cruntă și mă îmbăt cu vodcă ținută la subsuori vântul turbat suflă în neștire de cele mai multe ori tu treci ca o umbră prin salon și te duci la o țigară cu asistenta șefă pe balcon tragi fumuri rare și adânci și mă privești parcă din altă lume și plângi de azi dimineață…

chipul tău este acum doar os peste tine s-a așternut cenușa uitării s-a aşternut peste moarte și e multă răzvrătire în cetate de prea mult timp nu se mai aude râsul tău …plânsul cred că te-ai pierdut în cer printre inocenții blonzi la nașterea ta un înger a plâns un altul a pus deoparte un cub pe care avea să ți-l dea puțin mai târziu pe care mulți au vrut să-l ciobească acum știm că nimic nu ai iubit mai mult decât poezia și cuvintele limbii noastre aşezate de tine temeinic în matcă pe care ai zidit-o cu sânge cu trudă și moarte poate pe Dora ai iubit-o la fel…

în fiecare dimineaţă stau în faţa gemului murdar pe un scaun aici în spital dimineţile sunt deosebite și pline de har soarele se chinuia să răzbată prin geam întunericul din miezul zilei ca un ciob afumat iar razele lui abia de reușesc să îmi încălzească faţa ceva mai târziu îmi va mângâia tandru durerea frica și soarta apoi voi rostogoli pe sub paturi ziua de ieri spre nicăieri priveam stabilopozii stingheri rezemaţi cu-n umăr de mare valurile se spărgeau și se transforma în cristale rare mai știi cum fulgerau pescăruşii zarea netulburată și cum marea mă lovea cu țipăt în tâmplă și o despica în fiecare dimineaţă privesc cu atâta…

câte degete tăiate și uitate la tine în soartă câte gânduri perverse la tine în poală câte aripi de sânge înnodate și lipite de fereastră apoi focul care-mi arde pieptul iartă-mi iubito gândul păcătos și bizar cum îmi răscolește el visul și îmi fulgeră ochiul închis tot mai mult în furtună trupul meu oasele își dezbracă carnea și se albăstresc apoi mă călătorești până mă împodobesc în cele din urmă uite ce frumos îți desenez sărutul meu pe tâmplă și tu ce timid înflorești îmbrățișată de lună

deodată e un foşnet ciudat în prunii sălbatici adunaţi în pâlcuri la marginea oraşului frunzele ţâşnesc din muguri deja ruginii se înalţă puţin atât cât să creadă că au învăţat să zboare după care încet încet se aștern în tomberoane şi se albăstresc oraşul deja e albastru enorm monoton luăm frunză cu frunză şi le vopsim curcubeu oricum e haos pe străzi noi cei din spital orbisem de atâta nuanță de atâta speranță ne aruncam entuziaşti de pe acoperiș unul după altul trec spitalele municipale în zbor huruind şi ele albastru bulevardele s-au urcat deja în pod băncile s-au închis la culoare sihastru poliţiştii de pază îşi împing chipiul pe…