chipul tău este acum doar os peste tine s-a așternut cenușa uitării s-a aşternut peste moarte și e multă răzvrătire în cetate de prea mult timp nu se mai aude râsul tău …plânsul cred că te-ai pierdut în cer printre inocenții blonzi la nașterea ta un înger a plâns un altul a pus deoparte un cub pe care avea să ți-l dea puțin mai târziu pe care mulți au vrut să-l ciobească acum știm că nimic nu ai iubit mai mult decât poezia și cuvintele limbii noastre aşezate de tine temeinic în matcă pe care ai zidit-o cu sânge cu trudă și moarte poate pe Dora ai iubit-o la fel…

în fiecare dimineaţă stau în faţa gemului murdar pe un scaun aici în spital dimineţile sunt deosebite și pline de har soarele se chinuia să răzbată prin geam întunericul din miezul zilei ca un ciob afumat iar razele lui abia de reușesc să îmi încălzească faţa ceva mai târziu îmi va mângâia tandru durerea frica și soarta apoi voi rostogoli pe sub paturi ziua de ieri spre nicăieri priveam stabilopozii stingheri rezemaţi cu-n umăr de mare valurile se spărgeau și se transforma în cristale rare mai știi cum fulgerau pescăruşii zarea netulburată și cum marea mă lovea cu țipăt în tâmplă și o despica în fiecare dimineaţă privesc cu atâta…

câte degete tăiate și uitate la tine în soartă câte gânduri perverse la tine în poală câte aripi de sânge înnodate și lipite de fereastră apoi focul care-mi arde pieptul iartă-mi iubito gândul păcătos și bizar cum îmi răscolește el visul și îmi fulgeră ochiul închis tot mai mult în furtună trupul meu oasele își dezbracă carnea și se albăstresc apoi mă călătorești până mă împodobesc în cele din urmă uite ce frumos îți desenez sărutul meu pe tâmplă și tu ce timid înflorești îmbrățișată de lună

deodată e un foşnet ciudat în prunii sălbatici adunaţi în pâlcuri la marginea oraşului frunzele ţâşnesc din muguri deja ruginii se înalţă puţin atât cât să creadă că au învăţat să zboare după care încet încet se aștern în tomberoane şi se albăstresc oraşul deja e albastru enorm monoton luăm frunză cu frunză şi le vopsim curcubeu oricum e haos pe străzi noi cei din spital orbisem de atâta nuanță de atâta speranță ne aruncam entuziaşti de pe acoperiș unul după altul trec spitalele municipale în zbor huruind şi ele albastru bulevardele s-au urcat deja în pod băncile s-au închis la culoare sihastru poliţiştii de pază îşi împing chipiul pe…

la mine a venit un înger cu aripile înnodate la spate să mă întrebe aşa cum o mai duc eu în general apoi cu fericirea în particular cum a venit aşa a şi plecat cu aripile înnodate la spate la mine ai venit tu cu mânecile suflecate până la coate te-ai apucat gospodăreşte să-mi mângâi fruntea să mă săruţi pe suflet până când m-am subţiat apoi ai plecat în viața ta anostă așa cu mânecile suflecate până la coate deja te-am uitat

am săpat o fântână la o răscruce de drumuri în satul natal sat pierdut undeva la marginea câmpiei şi apa s-a nimerit să fie bună îi ziceau fântâna lu’ Petre al lui Nicuţă o ştiau toţi trecătorii nu ştiu de ce dar de fiecare dată când beam apă vedeam în grajdul scund din chirpici trei zei legaţi cu lanţuri şi ieslea le era plină cu flori și măceșe ori cu frunze uscate de nuc mirosea frumos în poiată a transpiraţie de zeu și a iarbă crudă la fântâna săpată de mine veneau mulţi orăşeni şi luau apă în peturi alţii şi-au întins corturi în jurul fântânii cei mai îndrăzneţi săreau…

ție-ți vine să crezi că vântul poartă pe umeri toate durerile mele le tot rostogolește apoi le-a aruncă într-o groapă la marginea zării din când în când îmi întorc fața spre tine bolborosesc o rugă a milă apoi îmi suflec cămașa și visez despre tine și mine cel cu mânecile suflecate dincolo de coate zilele cu nopțile glisau între ele cruciș după o anumită regulă nebună care împinge muntele în eter și spitalul de fluturi în cer deschide îți zic deschide-te bine în tine plonjez hai hui cu zâmbetul larg plin de pistrui din rană îți curge spre seară lacrimi lacrimi și zgură privirea-ți străpunge sânge vârtos speriat de cuci…

te răsuceşti în mine şi mă zgârii virgină adânc între coaste parcă eşti o spin o floare forjată un Dumnezeu teribil în noaptea fără împăcare pe căi de alb un vânt turbat în livezi prunii au încărunţit de tineri lumina curge verde trist în lume iar noi pictăm cu mov în cer păcate grele, frig și ger te-am construit din piatra stâncii arse amestecându-te cu lacrimi și iubire pură maiestuos în dimineţile cu lună iar noaptea înmugurea carnea în tine neîncetat şi se aude un zvon de mir suav icoană bizantină e caznă grea în noi la nunta noastră vin greieri lustruiţi de iarba crudă pe lângă ceasul vechi din…

cineva mi-a zis că Dumnezeu este făcut şi el din har din pământ şi apă de un Dumnezeu al dumnezeilor care la rândul lui este şi el făcut tot din har pământ şi apă de un Dumnezeu al Dumnezeului dumnezeilor lor şi tot aşa până când totul devine un mare nimic căruia noi muritorii în plin elan mistic i-am zis… har divin

în ultimul timp încerc să-mi găsesc starea aceea specială de dinaintea morţii de înălţare când ne desprindem de noi cu uimire cu ușurare se spune că în momentul acela știm deja drumul și ne liniștim uneori ne îngrozim dar e cu totul altceva ce frumos a murit ce spaimă l-a lovit cineva ne șterge ochii de lacrimi apoi îi închide definitiv cât nelumesc s-a desprins de undeva din cer și câtă lumină s-a risipit nu-i nimic parcă îmi spui la ce ți-ar folosi grija drumului care oricum nu duce nicăieri? eu deja îmi antrenez un zâmbet larg fericit de mort uitat în livezi cu umerii plini de frunze și umbră…