Poemele săptămânii uitate,  Poezie

Dincolo

se mai aud din când în când
paşii târşiţi pe nisipul
pustiului bântuit de îngeri
timpul scurs din trup
ca dintr-o clepsidră

crucificaţi acest trup
crucificaţi acest trup de albastru
trup plăpând
mă tot îndemn și strig la voi
chiar și în adânc de fluture
sunt om îți spun
mai bine privește vântul
cum netezeşte depărtările
puse de noi între noi
și cum continuăm
să ne îndepărtăm de noi grăbiţi

stă în firea noastră
să ne sinucidem aruncându-ne din cer
să ne zdrobim cu ură
cu furie de caldarâmul stingher

în fiecare dintre noi se află
un om un fluture
un om o renunţare
şi sigur
tot nimicul lumii
strâns în noi cu răbdare

Un comentariu

  • Camelia

    Omule, poetule drag, trebuie că ești foarte mare , mai mare decât înțelegem noi, muritorii de rând… – altfel, cum ar încăpea în pieptul tău, în inima ta, atâta tragic…!?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Scroll Up Scroll Up