să mori inutil

pentru Dumnezeu
mereu am fost un spin în călcâi
ce rană duioasă ca un imn
de câte ori ne întâlneam
i se umezea aerul din nimb
cred că nici el nu ştia
ce e cu mine pentru ce m-a născut
strângea din dinţi
şi mergea mai departe şchiopătând
dumnezeiește

cum aș putea să mă simt în pântecul morții
să-ți spun că e bine?
e bine atunci
doar că tot singur sunt
nici nu mai știu de ce am murit
de unde-am avut
atâta entuziasm la început
rătăcesc între zidurile de aer
până obosesc
cineva îmi tot spune că e bine aici în cer
și mă uit și mă pier
cu mine în brațe și nu mă mai știu
mă simt un străin
călător rătăcit și stingher
o lucrare ratată de nu știu care Dumnezeu

aici timpul curge altfel
întotdeauna e timpul prezent
o veșnicie se măsoară cu o altă veşnicie
îți trebuie inspirație în care să sari
și fără timp mai bine renunț
și rămân la spațiul cuprins
în suflarea care aprinde lumânări
și stinge în cer o stea
un spațiu imens rostogolindu-se
un om călare urcă în zare
și calul e orb
omul e orb drumul e orb
e numai noapte pe aici

pentru mine
mereu am fost o povară
o umbră ataşată de trup
scrâșneam din dinți
și mergeam mai departe
la fel de singur ca și pe pământ
implacabil nins și neînțeles
ca un crin ucis de razele lunii
și de crucea de fier

Categorii

Lasă un răspuns