Gândacul Vasile

Anul trecut, în salonul unu de la etajul trei al spitalului municipal, dintre miile de gândacii care foşgăiau pe pereţi, unul dintre ei atrăgea atenţia, era mai leneş, mai încet.. Stătea sprijinit în antene şi visa, uneori recitam amândoi poeme de amor, alteori se agăța de un strop de var și rămânea suspendat ceasuri întregi. Era un gândac molcom, gândac moldovenesc, rânjind după antene. L-am prins şi aşa a devenit gândacul meu, gândacul Vasile, fără să știu că în curând va deveni cel mai popular dintre toţi gândacii din lume.

Mi-a prins bine că m-am împrietenit cu el, ori de cate ori aveam dureri foarte mari venea lângă mine, cred că îi făcea și lui bine, cumva se hrănea cu durerea mea ca mârţoaga din poveste cu jăratec şi asta mă făcea să fiu mândru de boala mea, aveam un sentiment de responsabilitate, mă simţeam în sfârşit util, foloseam la ceva.

Vasile devenise celebru în salon, îl împrumutam şi celorlalţi şi nouă ne era ceva mai bine şi gândacul creştea. Un zâmbet timid ni s-a iţit în colţul gurii şi s-a lăţit apoi pe toată faţa, zâmbet pe care îl purtam fiecare ca pe Steaua Republicii, mândri nevoie mare, că a dat norocul peste noi și avem în salon o aşa minune de la Dumnezeu.

Vasile crescuse mare, elitrele îi străluceau printre paturile de fier de parcă erau lustruite cu ceară şi lumina strălucirii lor umplea tot salonul.

Trei zile m-am chinuit să-i scobesc cu o şurubelniţă un locaş confortabil, un fel de vizuină, după gustul meu era… decadentă, într-o crăpătură din zid, acum nu mai se ducea din pat în pat, interacţiona cu durerile noastre le pipăia le mustra şi le făcea albastre. Deja durerile noastre nu-i mai ajungeau, deşi noi ne străduiam să suferim mai mult, mai intens, tot degeaba. Din vizuina lui nu ştiu cum a început să se hrănească şi din alte saloane, acum aproape nu ne mai băga în seama, doar așa, dimineața, să se încălzească, ne lăsa fără suferință și sufeream. Mulți dintre noi au intrat în depresie, se loveau cu capul de patul de fier, bolborosind neîncetat, de ce, de ce soarta asta. Vasile nu înțelegea ce se întâmplă, nici nu-i convenea să-și umple trompele de sânge, plus că genul ăsta de boală îl neliniștea, îl făcea să tremure și să aibă mâncărimi pe spate.

Când m-am externat, la despărţire abia a mişcat antena dreaptă, şuie, puțin beteagă din născare şi am plâns până când autobuzul a ajuns la Constanţa.

Azi după aproape un an m-am internat din nou şi primul meu gând a fost la Vasile, când mă apropiam de spital cineva mi-a zis că a murit, fără să-şi dea seama, dintr-odată vizuina devenise prea mică şi din lupta asta surdă dintre Vasile şi zid, a mai rămas doar o gâlmă în perete şi câteva picături de durere prelinse pe mochetă.