Petre Ioan Crețu

Ajuns aproape de vârf, Sisif s-a oprit și și-a desprins încet palmele de pe piatră apoi a privit-o cum s-a rostogolit până la poalele dealului – a rămas așa țintuit cu mâinile goale și cu privirea lipită de zare, e pentru prima dată când nu mai urcă și tot pentru prima dată și-a ascultat respirația: am înțeles își zice împlinirea nu înseamnă să împing piatra până ajung în vârf, ci abia atunci când  uiți că piatra există. Soarele apune și piatra începe să urce singură dealul.

În grădină doarme un dragon, nu era mare, era așa cam cât un câine și avea ochii căprui. Le povestea prunilor care voiau să-l asculte cum că ar fi plecat demult doar că într-o noapte în timp ce dormea eu am ridicat un gard. I-am zis că am înălțat gardul pentru flori fiindcă voiau tot timpul să fugă și a zâmbit. Azi noapte a fost lună plină cum nu puteam să dorm am ieșit în grădină și am văzut la miezul nopții cum florile s-au transformat deodată toate în dragoni de lumină. Uite ce aripi mari au – la prima bătaie de aripă s-a făcut ziuă.

De dimineață am fost anunțat de la biroul primarului că s-a împlinit un an de  când în interiorul umbrei mele a fost plantat pe furiș un funcționar mic dar destoinic și pentru că acesta s-a acomodat perfect de acum  îmi va locui definitiv umbra și unde își va ocupa timpul de funcționar ștergând praful de pe gândurile mele iar în timpul rămas liber va scrie poezii pentru gazeta literară a satului. Încă de la început micuțul funcționar s-a dovedit a fi un locatar incomod, care printre altele s-a plâns că visul meu să zbor consumă prea mult oxigen și că pentru a preveni încălzirea globală ar trebui să facem toți…

Dacă omul ar avea amândouă mâinile libere, ar face prea multe greșeli adică de două ori mai multe, mi-a zis vecinul peste gard. Gândește-te, a continuat el arătând cu mâna liberă spre un nor care picotea plictisit pe cer, cu o mână legată, eu sunt forțat ca din noianul de lucruri pe care ar trebui să le fac, să le aleg doar pe acelea despre care se presupune că ar fi esențiale. Nu pot să fac totul, așa că las viața să curgă pe lângă mine, fără să o tulbur cu lucrări și întrebări idioate. Vecinul vedea în mâna legată la spate un fel de arbitru al libertății și al…

În satul meu timpul nu se măsoară în ore, ci în greutatea respirației primarului susținut de șeful de post. Se crede despre sat că nu ar mai aparține lumii timpurilor de azi, ci că s-ar prelungi într-un spațiu de dincolo de ce suntem noi în stare să ne închipuim și unde niciodată mâna noastră nu va nu putea pipăi pentru că dintotdeauna atingerea înseamnă cunoaștere. Există o filosofie a ceea ce nu atingem, îmi spunea într-o seară un vecin, pe când umbrele copacilor se lungiseră ca niște degete care caută un sfârc, degetele noastre sunt de fapt singurul organ care poate percepe infinitul și nemurirea, suntem întregi doar prin ceea…

Vecinul meu a ajuns la concluzia că dacă și-ar dezlega mâna de la spate, lumea s-ar răsturna ca o căruță cu fân căreia i-a sărit o roată. Vezi, îmi zice el în timp ce privea uimit cum o găină se plimba prin ogradă cu seriozitatea unui plutonier neamț din al doilea război mondial, liniștea satului  este o chestiune care ține numai și numai de greutatea mea, pentru că dacă m-aș întregi, adică dacă mi-aș folosi și mâna asta inutilă, aș deveni prea greu și m-aș afunda în prima zi în țărână până la genunchi și tot așa până când aș dispărea din peisajul satului nostru ceea ce ar contraveni regulamentului…

      „O poezie de dragoste intensă, senzorială, în care tandrețea și vulnerabilitatea se împletesc într-un tablou delicat și intim. Versurile explorează apropierea dintre el și ea cu o delicatețe profundă și fragilă.” Kranitz   În fiecare noapte te visez în bucătărie cum stai la masă și vorbești cu mine așa cum vorbești mereu oriunde ai fi, de fiecare dată când te visez se întâmplă ca afară să plouă și în lumina felinarelor din visul meu picăturile ploii se văd urcând cu viteză la cer și nu mă mai satur să te privesc .   Tot în vis îți văd buzele cum șoptesc cuvinte neînțelese și te mai văd…

La rugămintea Învățătorului toate geamurile din satul meu au fost vopsite cu întuneric asta pentru că lumina îmi face rău așa cum îmi fac diminețile fără tine – arunc la întâmplare brațele larg să te cuprind ca apoi să te învârtesc până când odată cu noi se vor învârtii și lucrurile care ne înconjoară într-un dans teribil – prunii din cărțile mele vin pășind ușor hipnotic și ne împresoară apoi se opresc și se apleacă împotriva vântului și al frigului să ne fie pază. O umbră s-a ivit brusc la fereastră și nu e îngerul meu și nici îngerul tău și nu e nici măcar tramvaiul menit să ne neliniștească…

Azi noapte m-am gândit la tine în vis, visul acela de care ți-am mai vorbit și în care îți șoptesc cuvinte frumoase și dulci, vorbe tainice de iubit, iți spuneam și că ochii tăi căprui sunt cei mai limpezi ochi pe care i-am văzut vreodată și în care m-am ascuns ca apoi să-ți simt trecerea degetelor tale peste fruntea  și peste ochii mei flămânzi ca brusc să-mi aduc aminte că abia acum voi adormi și în somnul care va urma voi visa tocmai visul pe care ți l-am povestit și asta mă nedumerește și mă face și fericit și trist pentru că știu încă de când m-am născut că tu…