Tristeţe vorbită în șoapte sau poem despre Liușca, o fântână și niște zei
într-o noapte
în care durerea
devenise mai rea
chiar decât moartea
am săpat o fântână
la o răscruce
de întâmplări și tristeți
în sufletul meu
şi apa s-a nimerit
să fie o apă bună
toți cei care
au întâlnit fântâna
i-au zis fântâna lu’ Petre
Petre al lui Nicuţă
un bătrân bolnav
bolnav și singur
ca un eremit
nu știu de ce
dar de fiecare dată
când beam apă
de la fântână
vedeam în grajdul
cu acoperișul căzut
trei zei legați în lanțuri
de ieslea făcută
din oase de cerb
şi ieslea le era plină
cu flori și frunze albastre
de păpădie
de păpădie parcă
atinsă de ger
pe jos erau așternute
frunze uscate de nuc
un miros frumos
venea dinspre poiată
miros de transpirație
de zeu
și miros de iarbă crudă
iarbă cosită de Liușca
în zori
– despre plânsul stins
al ierbii abia cosită
a scris o carte de poezii
apoi a fugit
în timpul și în spațiul ei
numai de ea știută–
Liușca prin al cărui sânge
am tot urcat pieziș
și m-am tot subțiat
și m-am subțiat
până când din mine
nu a mai rămas nimic
nici măcar de un grăunte
la fântâna săpată
în sufletul meu
veneau mulți orășeni
şi luau apă în peturi
alții şi-au întins corturi
în jurul ei
cei mai îndrăzneți
săreau gardul în trupul meu
şi își întindeau acolo cortul
sub nucul bătrân
sădit de bunicul
unde mai era ascunsă
roata fermecată
pe care o purtam în mine
ca pe un blestem
când mă trezeam
beam apă din fântână
apă neîncepută
spuneam Tatăl nostru
cu ochii înfipți în podea
apoi ridicam privirea la cer
așa știam
dacă o să plouă curând
sau dacă vine iarna
în sufletul meu
orășenii care
au înnoptat la fântână
se așezau în cerc
în fața grajdului cu zei
pe care îi dezlegam
din lanțuri
şi ei se bucurau
apoi îşi făceau culcuş
în minţile noastre
şi se jucau
cu cele mai murdare dorințe
îngropate de fiecare
dintre noi
cât mai adânc se poate
şi tresăream toți,
de plăcere
gemeam pe furiș
când se făcea ora zece
legam iar zeii de iesle
apoi adunam câteva braţe
de ştir sau de ştevie
uneori urzici
și le făceam o fiertură
pentru masa de prânz
