tristeţe vorbită în şoapte

am săpat o fântână
la o răscruce de drumuri în satul natal
sat pierdut undeva la marginea câmpiei
şi apa s-a nimerit să fie bună
îi ziceau fântâna lu’ Petre al lui Nicuţă
o ştiau toţi trecătorii
nu ştiu de ce dar de fiecare dată când beam apă
vedeam în grajdul scund din chirpici
trei zei legaţi cu lanţuri
şi ieslea le era plină cu flori și măceșe
ori cu frunze uscate de nuc
mirosea frumos în poiată
a transpiraţie de zeu și a iarbă crudă

la fântâna săpată de mine
veneau mulţi orăşeni şi luau apă în peturi
alţii şi-au întins corturi în jurul fântânii
cei mai îndrăzneţi săreau gardul în grădină
şi îşi întindeau acolo cortul
sub nucul bătrân sădit de bunicul

în fiecare dimineaţă pe nemâncate
beam împreună câte o cană cu apă
spuneam Tatăl nostru cu ochii înfipți în pământ
apoi ridicam privirea la cer
să știam dacă va ploua curând sau dacă va ninge
și toți orășenii care au înnoptat la fântână
se aşezau în faţa grajdului în cerc
dezlegam zeii din lanţuri şi ei se bucurau
îşi făceau culcuş în minţile noastre şi se jucau
cu cele mai murdare dorințe
îngropate de fiecare cât mai adânc
şi tresăream de plăcere gemeam pe furiș

când se făcea ora zece legam zeii de iesle
apoi adunam câteva braţe de ştir sau de ştevie și urzici
și le făceam o fiertură pentru masa de prânz

Categorii

Lasă un răspuns