Nu-i așa că nimănui nu-i pasă de tine?

de câte ori ești întrebat
de curioși mai ales
despre copii
despre nevastă
sau chiar de soartă
de fiecare dată le spui
că ești bine
și că zbori
în fiecare dimineață
până la soare și îndărăt
că fluturii au cuib la tine
în stomac și în suflet
la subsuori mai ales
iar când le spui
că e frumos și bine
la tine în viață
nu-i așa
că abia îți mai ții lacrimile
și glasul îți e stins
și răgușit de plâns?
de fericire spui
și închizi grăbit
iar telefonul
îți arde tâmpla
ca un fier înroșit

nu-i așa că nimănui
nu-i prea pasă de tine
nici nu mai știi ce e rău
nu mai știi nici ce e bine
oare ce sens
mai are viața când
până și câinii
se hârjonesc veseli pe străzi
adio parcă îți vine să spui
apoi să respiri odată lung
și să te înalți
până la lună și stele
și dincolo de ele
și să nu te mai întorci
niciodată
în trupul de carne
în trupul de piele și nevoi
împuținat acum
și plin de suspine
și de durere mai ales
dar unde ești tu
până mai ieri
sufletul meu pereche?
o pală plăpândă
de vânt mi te-a dus
departe de mine
și nici măcar
nu plouă
nu plouă cât să spele
noroiul și zgura și ura
ura care m-a cuprins
și care e în stare
să mă vindece de tine
ori cât de mare-i prețul
și oricât de mult
mi se va întuneca sufletul

brațele îmi sunt acum
ca două mecanisme defecte
care își caută bâjbâind
rostul pierdut
sufletul meu
chiar e nepereche
biet suflet de cuc
se pare că deja
am pierdut
și asta încă uite
mă doare ca dracu
nu-i așa că nimănui
nu-i a păsat vreodată
de noi
de noi cei rătăciți
de mai bine de un an
pe drumuri și ploi

doar livada de pruni
se mai vede
și încă
îmi mai bucură ochii
deși din ea
se aude plânsul
cucului cernit
cucului bătrân și nebun

te iubesc de mor, fute-m-aș
reușesc să-ți șoptesc
cu năduf la ureche
apoi se-așterne liniștea rece
definitiv