Revelația văzută ca pe o spovedanie scrisoare de final

Pentru Iulia Nicolau – Crețu

îmi tot vine
în minte
momentul
când am vrut
să mă pierd
să mă rătăcesc
pur și simplu
în largul mării
și cum marea
nu m-a vrut
și cum am avut
la modul absolut
sentimentul
de singur
așa cum
a zis Caraion
poetul:
că am pe nimeni

și cum m-a luat
brusc cu frig,
și cum am trăit
exact acel
verde rece
al lui Nichita,
eu chiar
am mângâiat
moartea pe creștet
și nu e
nicio metaforă
și nu e
nicio licență
poetică
și nu a fost
deloc plăcut
uf, cum mă loveam
cu capul de valuri
sau poate
ele mă loveau
ca și cum
m-ar fi alungat
înapoi la mal
unde pe cearceaful
întins pe nisip
era femeia
picată din vis
și care niciodată
nu va mai veni
deși mă iubește
și asta o știm
amândoi
și ne doare de moarte
că știm

de multe ori
am simțit
sufletele noastre
cum se ating
cu o duioșie
tulburătoare
cum se caută
înfrigurate
și nu se mai găsesc
și cum se sting
încet încet
când nu mai sunt
în preajmă
unul de altul

și s-a făcut
brusc iarnă
în jurul meu
iar amintirile
nu mai au puterea
să mă încălzească
și poate ar trebui
să nu mai vreau
eu nu mai vreau
să țip
în miez de noapte
sigur nu mai am
nici timp
și nici putere
pentru o altă
căutare
eu chiar cred
în suflete pereche
și mai cred
că între timp
am învățat
viața în doi
că știu deja
și cum să ne facem
timp de calitate
dar mai ales
am învățat
cum să te văd
cum să te aud
și cum să te
mângâi pe suflet
să te sărut

poate ca răsplată
poate ca năpastă
ca un blestem
ochii mei
sunt orbiți
și făcuți să tacă
buzele mele
sunt muțite brusc
și făcute să tacă
auzul meu
e surzit dintr-odată
și făcut să tacă

și nu știu cum
ochii orbi
doar pe tine
te văd
pe buzele mele mute
doar numele tău port
și pot să rostească
auzul meu surd
doar șoaptele tale
le mai aude
iar în sufletul meu
doar sufletul tău
mai poate încape
chiar te iubesc
să știi
femeia mea
până la moarte
femeia mea frumoasă