Arheologia capului plecat

În satul meu timpul nu se măsoară în ore, ci în greutatea respirației primarului susținut de șeful de post. Se crede despre sat că nu ar mai aparține lumii timpurilor de azi, ci că s-ar prelungi într-un spațiu de dincolo de ce suntem noi în stare să ne închipuim și unde niciodată mâna noastră nu va nu putea pipăi pentru că dintotdeauna atingerea înseamnă cunoaștere. Există o filosofie a ceea ce nu atingem, îmi spunea într-o seară un vecin, pe când umbrele copacilor se lungiseră ca niște degete care caută un sfârc, degetele noastre sunt de fapt singurul organ care poate percepe infinitul și nemurirea, suntem întregi doar prin ceea ce refuzăm să fim, suntem arhitectul propriei noastre morți dispuși oricând și oricărui compromis, fentăm destinul prin limitarea voluntară a dorințelor – în fapt un simplu exercițiu de umilință.

Iată-ne pășind într-o zonă unde nimicul este o prezență copleșitoare, este primarul după a cui respirație se măsoară timpul și a cărui tulburare mi-a transformat grădina într-un loc oarecare.