Despre o pădure fără pași și despre un poet ca parte din delirul care definește acest poem

Imaginea a fost generată de Enoh (Microsoft Copilot )

De fiecare funie se leagănă câte un copac și nu sunt pruni și nici nu sunt ramuri și nici nu sunt frunze sunt copaci întregi suspendați în dezordine ca gândurile unui ceas stricat  funiile sunt groase răsucite din firimiturile timpului visat și uitat în timp ce o bătrână rupe fâșii dintr-un ziar vechi pe care le flutură cu disperare și nimeni nu înțelege de ce, copacii își lasă rădăcinile să plângă: ce ploaie, strigă copilul din mine!

De fiecare funie se leagănă câte un copac și copacii sunt suspendați între cer și somnul meu par gânduri moarte care refuză să deschidă ochii și să vadă spectacolul cu trunchiuri contorsionate cu crengi cu piepturile scofâlcite cu muguri tăcuți și înghețați în scoarță cu umbrele adunate într-un cor care murmură: cândva am fost priviți și iubiți aveam păsări multicolore în loc de frunze care scriau poeme în loc să cânte și vântul la purta versurile până departe!

Peisajul e suprapunere: pădurea și există și nu există apoi vine poetul și spune: Ce amăgire te-a împins spre funie, frate? Fiindcă a fi copac nu înseamnă să înflorești în visul altcuiva iar absurdul e singura formă coerentă de sinceritate și se scurge în propria-i metaforă și moarte.