Despre fântâni care sorb cerul, ploaia de păsări ca o revelație și rostul meu în tulburarea nimicului

Imagine generată cu AI

Dimineața a început ciudat, cu soarele coborând din zenit adânc în burta pământului și cu luna întoarsă din drum și care acum se pregătea gâfâind să lumineze satul cineva mi-a zis că ceea ce văd se întâmplă aici odată la trei sute de ani și că asta ar fi trebuit să fi învățat la școală dar că se poate să fi uitat acum grădina s-a umplut cu umbrele tuturor copacilor care au existat în ea se strigau pe nume și se îmbrățișau, casele se plimbau alene pe uliță în sus și în jos și mirosea puternic a ceai și a caise coapte iar timpul nu se grăbea se ondula ca o gelatină somnoroasă ceasurile mecanice care îl însoțeau lăsau în urmă dâre de ticăit și rotițe dințate apoi brusc am întâlnit un bărbat care își ținea inima într-un borcan cu pești și peștii înotau în jurul ei încercând s-o adoarmă dacă o să plângi, mi-a șoptit bărbatul lacrimile se vor face păsări fabuloase menite să adune toate visele visate în ultimii trei sute de ani în sat și în felul ăsta nimeni nu va mai ști să respire, ni se va spune că vom respira altădată.

Mi s-a mai spus că în timpuri de demult fântânile din sat nu izvorau din pământ ci se înălțau în aer ca niște coloane sorbind norii până aceștia se subțiau și deveneau nimicul pe care azi îl tulbur eu fără jenă și fără niciun pic de respect față de bunii mei care încă stau de strajă ca nu cumva să ne ajungă răul, apoi din senin a început să plouă fără grabă peste sat cu păsări mari și negre câteva mi se lipeau de tâmple și îmi șopteau numele pe care le-au purtat în alte sorți altele mi se cuibăreau în oase și-mi legănau fricile ca pe niște prunci am întins mâna și una dintre ele s-a așezat în gândul meu și mi-a spus: Tot ce ai uitat acum va deveni real. Tot ce ai visat, se va plimba liber în noapte și atunci toate fântânile au început să cânte în culori albastrul se făcea galben roșul se sinucidea în verde iar violetul plutea printre noi ca un ecou și dintr-odată pe deasupra satului a răsărit un pod de unde un motan uriaș mângâia universul cu coada lui frunzoasă –  știu că nu m-am întors în sat ca să exist ci doar pentru că nimicul mă visase – tulburarea e începutul, sfârșitul e atunci când nimicului i se va da un nume.