Prizonierul

tu mi-ai zis că am rămas
toată viața
prizonier visului meu
și abia acum am înțeles
că nu l-am părăsit niciodată
că am fost
pe dinăuntrul meu
bine înfipt
și unde tot cresc
ruguri înalte
ca niște turle de biserici
focurile gheenei
spui tu
unde mă nasc în fiecare clipă
experiment nereușit
fiară
fără gheare și colți
înspăimântată
de întunericul din proprii ochi
trezește-mă îți zic
trezește-mă, te rog!

și m-am trezit
dar am adormit la loc
instantaneu
în același vis ca un drum
care nu duce nicăieri
înveşmântat
în aceleași haine vechi
de prizonier
cu luna prinsă ușchit la rever
încălțat în aceeași
bocanci de cer
cu șireturi zemoase
târșâite leneș
pe calea de piatră și fier

nu ne mai descoperim demult
tu pe mine bărbat
eu pe tine femeie
și orice am face
pașii refuză să ne poarte
unul spre altul
așa că ne întoarcem
în corpurile noastre
amorțite
uitate undeva pe câmp
unde e mereu noapte
și unde rostogolesc
de-a lungul tristeții
descântece vechi
intru și ies din somn
ca într-o mistică taină

– recăderea în mine ca o lungă povară

Categorii

Lasă un răspuns